Prin ochii mei,lumea...

Dor de ...

2012-02-11T01:25:00.004+02:00

Mi-e dor de mirosul cafelei dimineata. Mi-e dor de plimbarile nocturne luuungi, de promisiuni, minciuni dulci si de apusul soarelui intr-o zi de vara. Mi-e dor de genul de glume care te fac sa razi cu lacrimi. Mi-e dor de noptile pline de filosofie, amestecate cu vin, rasete si muzica buna. Mi-e dor de desenele animate la care ma uitam cand eram copil. Mi-e dor sa merg desculta prin iarba uda la fel cum imi e dor de o noapte in acorduri de chitara langa un foc de tabara. Uneori imi lipseste serios atmosfera de la seminare si oamenii pe care i-am cunoscut acolo. Mi-e dor de calatoriile lungi cu trenul. Mi-e dor de spontanitatea care ma definea candva. Mi-e dor de noi, incercand sa facem karaoke si sfarsind dand peste cap o sticla pentru ca am vrut mai intai sa ne incalzim vocile. Mi-e dor de serile in care plangeam impreuna si mai ales de cum ne sustineam unii pe altii cand treceam prin dramele adolescentine. Mi-e dor de zilele in care habar n-aveam ce data e si nici nu imi pasa sau de momentele in care trebuia sa stau putin ca sa-mi amintesc ce varsta am(acum sunt total traumatizata). Mi-e dor de vremurile in care puteam sa dorm cat vreau fara nici cea mai mica grija. Mi-e dor de cartofii prajiti mancati direct de pe gratar, de bataile cu gheata sau de paharele cu visinata care ajungeau inexplicabil in decolteuri.

Concluzie.

Apreciaza ce si pe cine ai acum pentru ca niciodata nu o sa sti exact cum o sa evolueze lucrurile si in ce o sa se transforme totul pana maine. Viata poate fi atat de imprevizibila si nu intotdeauna reusesti sa apreciezi corect incotro te indrepti, cine devi si MAI ALES ce lasi in urma. Poate ca de cele mai multe ori nu realizam, dar nu e greu sa faci o alegere, mult mai greu e sa traiesti cu alegerea pe care ai facut-o. Cert e ca momentele frumoase de azi intr-un final vor deveni amintirile sifonate de maine. Fie ca vrem sau nu, mergem mai departe iar o parte din ce ne defineste acum o sa ramana in urma, facand loc noilor experiente si noilor aventuri.

Deci, iubeste-ma pentru ceea ce sunt acum, pentru ca nu prea am idee unde o sa fim maine. Apreciaza ce ai in acest moment, iar daca vrei sa faci ceva, nu mai astepta pentru ca ziua de maine vine cu pasi repezi iar magia acestei seri in curand o sa dispara.

I'm back.

2012-02-04T23:30:00.006+02:00

Am luat o pauza lunga (chiar prea lunga) de la scris. De ce? Din teama de a nu-i rani pe altii prin ceea ce spun, probabil nevrand sa arat cat de neiertatoare pot sa fiu. Dar, pana la urma sunt pe blogul MEU si mi se pare normal sa-mi exprim punctul de vedere propriu si personal legat de intamplarile din ultima vreme.

Nu stiu, poate ma tem ce ar putea iesi la iveala daca incerc sa scriu din nou, poate s-au intamplat prea multe lucruri si nu mai sunt cine eram candva. Ultimele saptamani nu au fost altceva decat un maraton de lectii de viata, ca sa le zic asa ... lucruri care mi-au aratat cat de mult ma insel, cat de putin cunosc lumea, sau cum tot ceea ce stiu se poate schimba intr-o secunda. Ei bine, pana acum nu numai inspiratia mea era blocata. M-am blocat la randul meu intr-o societate infecta in care tot am incercat sa ma integrez, frustrata si impotmolita in niste regrete ramase pe fundul unui pahar. A trebuit sa fiu dezamagita de mult prea multe ori ca sa realizez cat de superficiali pot fi oamenii, a trebuit sa fiu jignita si ranita de multe ori ca sa-mi fac curaj sa ma prezint cu atata sinceritate in fata tastaturii, cu dorinta de a scrie despre asta. A trebuit sa pierd multi prieteni pana sa apreciez cu adevarat persoanele pe care le am langa mine, la fel cum au trebuit sa mi se intample niste chestii oribile ca sa realizez ce consecinte pot avea faptele mele.

M-am saturat sa ma simt mizerabil si sa pierd bucati din mine incercand sa-i multumesc pe ceilalti, asa ca am revenit, poate mai insensibila, putin lipsita de inspiratie, dar cel putin am curaj sa spun ce simt si sa povestesc ce mi se intampla.

So, the bitch is back ... mai mult sau mai putin.

(asta-i pentru a va pregati pentru ce urmeaza)

10 lucruri pe care poti sa le faci cand nu ai inspiratie

2012-01-27T19:40:00.004+02:00

De ceva vreme pur si simplu nu pot sa scriu ceva suficent de bun incat sa pot da "publicati postarea" si sa astept mandra comentariile. Am observat ca pe la cateogria 10 cam bate vantul si am zis sa pubilc ceva "in tema" acolo. Deci, 10 lucruri pe care le fac cand nu am inspiratie.

1. Postari nefinalizate

Sunt una dintre acele persoane care are de doua ori mai multe postari nefinalizate decat publicate si uneori, cand nu am inspiratie mai trag cu ochiul acolo, poate ma mai inspira cateva dintre acele idei vechi care nu au fost suficient de bune pentru a iesi la lumina. Uneori functioneaza, alteori ...

2. O plimbare lunga

Preferabil in natura. Din pacate, nu prea mi-am mai permis asa ceva si din cauza sanatatii cat si din cauza programului prea incarcat. Oricum, daca iesi putin, iti oxigenezi creierul si mai esti si cu persoana potrivita o sa ajungi acasa mult mai inspirat decat sperai.

3. Muzica, filme, seriale ...

Fie ca sa te relaxezi, fie te lovesti sau esti impresionat de o idee pe care vrei sa o dezvolti. Iar daca nu merge asa, dar filmul sau serialul vazut totusi a reusit sa te impresioneze, poate-i faci o recenzie.

A, da, chestia asta merge si cu carti. (chiar si dintr-o carte de peste 500 de pagini, citita pe sarite si contra-cronometru am reusit sa scot ceva)

4. Aduna-ti idei

Inspiratia te poate lua prin surprindere iar atunci cand iti vine o idee faina, nu o lasa sa fuga si noteaz-o, poate o sa iti foloseasca la un moment dat. De exemplu, weekend-ul trecut, la un majorat, mi-am lasat vreo 5 note pe telefon (cert e ca scopul nu era numai frica de a-mi pierde ideile).

5. Probleme actuale

Chestii prin care treci sau care te afecteaza in momentul asta. Cand scri despre asa ceva nu prea ai cum sa ratezi. Programul prea incarcat de la scoala, revolutia(asta chiar e un subiect la moda), sau persoanele fara caracter de care te lovesti, nu conteaza, atata timp cat pui suflet in ceea ce scri ar trebui sa vi cu ceva fain. (eu de ce nu fac asta? oo, ba da, fac ... dar nu public de frica sa nu ranesc)

6. O cafea

Iesi cu gasca la o cafea. Acolo se formeaza atomsofera ideala de dezbatutu probleme filosofice existentiale si cu siguranta unul dintre subiectele pe care le abordati acolo merita dezbatut si pe blog. (Cel putin mie mi se intampla destul de des)

7. Amintiri

Uita-te la poze, citeste mesaje vechi ... cu siguranta exista o particica din trecutul tau care ai vrea sa vezi cum prinde viata ... cel putin printre randuri.

8. Confrunta-ti ideile cu ale altora

Adica lasa si alte persoane in care ai incredere sa vada ce lucrezi tu, sa-ti vada incercarile esuate si poate vin ele cu un sfat sau poate reusesc sa te motiveze sa scrii ceva mai bun.

9. Analizeaza

Pierde-te in multime, analizeaza comportamentul oamenilor ... sau, pur si simplu mediteaza la comportamentul si la greselile tale din ultima vreme, la anumite intamplari care te-au marcat. Incearca sa te eliberezi, sa lasi tot ce e mai bun din tine sa iasa la suprafata. Imposibil sa nu gasesti in asta un subiect de scris.

10. Pur si simplu

Da-o in colo de inspiratie, te apuci de scris si ce iasa aia iasa! Daca-ti place publici, daca nu pastrezi si razi mai tarziu de ce ai putut scrie.

A, da, nu uitati ... "Out of nothing, came something!"

Voi ce faceti cand aveti probleme cu inspiratia? Ce trucuri folositi?

Incotro? din nou la CNDP

2012-01-17T16:38:00.006+02:00

Vroiam sa va spun ca, daca nu ati participat anul trecut la proiect, aveti ocazia anul asta. Daca v-ati inscris si nu stiti la ce sa va asteptati, am niste materiale si niste impresii de la editia de anul trecut aici si aici . Se pare ca vor avea o "editie speciala" pentru "avansati", ca sa nu ne plictisim si promit ca pentru cei cu care nu ma vad sambata si duminica la proiect, o sa revin cu impresii.

#dupa proiect:

A fost dragut, dar din pacate nu am reusit sa ajung la liceu decat intr-una dintre zilele proiectului. Mie, personal mi-a placut mai mult anul trecut (adica lucrurile pe care le-ati facut acum voi, majoritatea). Noi, avansatii, am dus lucrurile la alt nivel iar lucrurile au fost mult mai profunde. Faptul ca deja ne cunosteam si toti eram prieteni deja a facut ca lucrurile sa fie mai monotone, sa stim la ce sa ne asteptam, astfel disparand acel element "surpriza" sau dorinta aceea de a vedea ce au facut ceilalti ca sa descoperi mai multe despre ei. Oricum, restul s-au distrat mult mai bine decat mine la proiect, din cate am auzit.

Urmeaza sa-mi scriu o scrisoare pe care o sa o primesc la inceputul lui august parca. Sper sa aiba acelasi impact asupra mea ca si cea de anul trecut.

Locuri

2012-01-15T03:20:00.001+02:00

M-am tot laudat cu locurile superbe din zona mea si ma simt oarecum datoare sa va arat macar cateva.

Incep cu locurile prin care am copilarit, pe care le-am batut de mii de ori cu multi oameni dragi, si de care ma leaga o groaza de amintiri.

Asta-i soseaua principala, asta vezi imediat dupa ce intri in Cugir. Cand sunt plecata pe undeva mult timp, imediat cum ajung aici si incep sa simt gropile, incep sa am si acel sentiment de "acasa" (si da, cu cat ma apropi de acasa, cu atat sentimentul se accentueaza si gropile se inmultesc si se adancesc)

Cetatea

de aici se vede cel mai superb apusul dar si orasul atat ziua cat si noaptea

de mentionat ca e locul ideal pentru o dupa-masa / seara linistita cu prietenii in acorduri de chitara

Valea Daii

subliniez ca stiu pe cineva care s-a pierdut rau de tot pe aici (desi e un singur drum)

un loc superb pe care l-am descoperit intr-o vara in care ne-am luat rucsacurile in spate si am pornit pe jos spre Romosel(un sat din zona)

tin sa subliniez ca putine lucruri se compara cu sentimentul pe care il ai cand esti deasupra padurii.

Dragana

asta e locul care mi-a marcat copilaria, dealurile astea le-am batut cel mai des, fiind la o aruncatura de bat de casa mea.

sa nu-mi spuneti ca nu v-ati dori sa fiti intinsi acolo, in iarba fara nici un gand

Trec la locuri pe care am inceput sa le indragesc recent iar aici se remarca gradina unei prietene din Vinerea:

Nu sunt asa o mare amatoare a pozelor, asa ca din celelate locuri pe care le frecventez nu prea am gasit poze interesante, dar sper ca o sa revin si cu o serie de pe Raul Mare, Raul Mic, Ghisag, Tara Vanturilor s.a.m.d.

Care sunt locurile voastre cele mai dragi sau de care va leaga cele mai frumoase amintiri? Poate sa raspunda oricine printr-un post fie unul cu poze, asa cum am facut eu sau doar sa ne povesteasca despre ele. Va astept link-urile sau comentariile!

Neveste disperate

2012-01-11T03:40:00.003+02:00

Acum ceva timp in cercul meu de prieteni atunci cand unul din noi o lua razna ii spuneam ca "cu atitudinea asta ai toate sansele sa joci in urmatorul sezon din Neveste Disperate" iar cand am intrat in carantina am zis hai sa vad ce-i si cu serialul asta. M-a facut sa rad, sa plang si sa stau treaza toata noaptea iar singurul meu regret e ca l-am vizionat prea repede si de vreo 2-3 zile de cand l-am terminat pur si simplu nu mai stiu ce sa fac.

La ce sa va asteptati? La umor de calitate, replici geniale, mister, actiune destul de complexa cu personaje si actori pe masura. Dupa House, asta e cu siguranta cel mai bun serial pe care l-am vazut. Avand in vedere ca personajele sunt multe si complexe, cred ca e un serial pe gustul tuturor si de aceea il recomand cu tarie oricariu serialo-maniac, celor care vor sa vada un serial bun sau celor care pur si simplu nu stiu cum sa-si omoare timpul. Serialul asta pur si simplu n-are cum sa va dezamageasca.

Inca un lucru care mi-a placut enorm e ca de multe ori te pune pe ganduri, oferindu-ti niste adevarate lectii de viata sau aratandu-ti lucruri care poate ti s-au intamplat de multe ori si le-ai negat, ai fugit de ele sau pur si simplu nu ai stiut cum sa le interpretezi. Mentionez ca ma gandesc serios sa ma mai uit cel putin inca o data la el.

Oricum, m-am gandit sa va las cateva replici pe care le-am cules acum, la 3 dimineata de pe cateva site-uri. Sunt replici mult mai bune decat astea, dupa ce mai gasesc poate revin.

We all have moments of desperation. But if we can face them head on, that's when we find out how strong we really are.

Guilt is a small price to pay for happiness (am realizat si eu in ultimele zile, pe scurt: fuck you, 2012)

Trust is a fragile thing; once earned it affords us tremendous freedom..but once trust is lost, it can be impossible to recover. Of course, the truth is we never know who we can trust..those we're closet to can betray us..and total strangers can come to our rescue. In the end, most people decide to only trust themselves…it really is the simplest way to keep from getting burned.

Relationships have nothing to do with good judgment. It doesn't matter how smart you are. You can still get hurt.

It’s not enough to want to the truth. You must know where to look for it. And the truth is elusive, because it knows where to hide.

We all honor heroes for different reasons - sometimes for their daring, sometimes for their bravery, sometimes for their goodness. But, mostly, we honor heroes because, at one point or another, we all dream of being rescued. Of course, if the right hero doesn't come along, sometimes we just have to rescue ourselves.

The opposite of love isn't hate. It's indifference.

There is nothing more deceptive than a smile. And no one knows this better than the people who hide behind them. Some flash their teeth, as of a light warning to their enemies. Some put on faces to keep their tears from falling. Others wear silly grins, to mask their fear. But then there is that rare smile, that is actually genuine. It's a smile of a person that knows their troubles will soon be over.

Most mothers will tell you their children are a gift from God. Most mothers will also tell you there are some days when you wish you could return them. (asta nu e asa profund, dar e amuzant)

un fel de trailer:

Si, dupa cum tot nevestele ziceau "The easiest way to overcome one addiction is to replace it with another." vreau sa-mi recomandati alte seriale, care mi-ar putea lua ochii o perioada de la calendar(am inceput sa numar zilele pana apar urmatoarele episoade) dar, cu grija, pentru ca am vazut mai mult de 15 seriale cap-coada.

Iar, cei care ati vazut serialul, cine credeti ca-i trimite lui Bree scrisorile alea ciudate, in stilul in care a primit si Mary Alice (I know what you did. It makes me sick. I'm going to tell.) si l-a omorat pe Chuck(You're welcome). Banii mei sunt pe Orson.

Pentru cine nu stie despre ce vorbesc:

#Se poate sa urmeze inca un articol, in care voi analiza pe rand toate personajele mai interesante din poveste.

2011 in imagini

2011-12-31T14:29:00.007+02:00

Ok, poate n-a fost cel mai stralucit an (avand in vedere ca mi-am petrecut Craciunul in spital si ca ziua de nastere in dulap iar cheful respectiv a semanat mai mult a priveghi, avand in vedere ca se plangea pe rupte din diferite motive), dar prin urmatoarele poze vreau sa scot in evidenta mai mult partile bune ale lui 2011.

In primul rand, a fost anul in care s-a conturat o prietenie frumoasa, un an plin de filosofie, de chefuri si muuulte momente frumoase care s-au transformat in amintiri de neuitat. Multumesc OFZ!

Chef in Suseni

Cheful din Joia Mare

1 mai, la Mistretu (festival folk)

Priveghiul vacantei, la mine in garaj

Tot atunci

... evident, nu mi-am uitat prietenii vechi:

i really miss this guy!

un weekend memorabil la Bobalna cu niste prieteni vechi

Prima noapte acolo

Si nelipsitul foc de tabara

Cu Bu, de Toamna Cugireana, sarbatoream o prietenie ce tine de mai bine de 14 ani

am ras mult, ne-am distrat cand, cum si unde am avut ocazia:

FACE + BOOK = FACEBOOK (tot in Joia Mare)

una dintre cele mai faine zile din vara trecuta ...

evident, nu am renuntat la stilul meu de viata dezordonat si controversat

au inceput majoratele!

au fost momente in care oricat de rau ma simteam, a fost cineva acolo care sa ma faca sa rad cu lacrimi:

memorabilele batalii pentru teritoriu de la scoala ...

evident, au fost cele doua seminare ...

Primul, cel regional

si celalat, Seminarul National

ce-mi place atat de mult la poza asta e ca Bu arata cu degetul, chiar daca toti eram legati la ochi

aici cred ca fiecare era cu gandul prin alte parti

asta numesc eu foc de tabara

Asistam la sinuciderea verii

apoi am organizat priveghiul Verii

fetele noastre dupa "Priveghiul verii"

Banidei fara idei?

traumatizantele intalniri intre holdinguri...

hai sa zambim ...

Karaoke pe Bohemian rhapsody ... un moment memorabil

o experienta gen ARENA LEILOR

unul dintre cele mai amuzante momente din toata conferinta

toata trupa

amintiri de la conferinta nationala

o mica reuniune cu gasca de la seminar:

multe gratare, campinguri sau focuri de tabara si iesiri la cabana:

Gratar la Bu

experienta traumatizanta cu cartofii ... aici am primit primul semn, crucea din cartof

alt gratar la Bu

la cabana

Spalam vasele la focul de tabara

primul foc de tabara

alt foc de tabara

lenea care te loveste cand trebuie sa-ti faci bagajele si sa te duci acasa

Ma bucuram de iesirea in natura...

am incercat sa "resuscitez" relatiile pe care le-am avut candva cu anumiti oameni. Am incercat sa iert si sa trec peste iar cand am vazut unde ducea toata povestea uneori nu am putut decat sa ma bucur ca s-a terminat. Pe scurt, am invatat ca o infrangere se poate transforma intr-o victorie.

Am vazut Roma anul asta!!

nimic nu se compara cu o pizza de la mama ei

Astea sunt pozele pe care am reusit sa le strang. Au fost mult mai multe momente frumoase, in care ne simteam atat de bine incat pozele erau ultima noastra grija. Pe scurt, a fost un care a adus si lucruri bune in viata mea si sper ca anul viitor sa fie mult mai bun decat asta. Deci, pana data viitoare, an nou fericit!

#apropo, care e cea mai frumoasa experienta a ta din 2011?

Un sejur de 4 zile la spital

2011-12-28T16:56:00.012+02:00

Anul asta Mos Craciun nu m-a uitat, din contra, parca m-a pedepsit pentru toate porcariile pe care le-am facut pe parcursul anului iar dupa o saptamana de carantina si in care nu am putut sa mananc decat cu paiul in ziua de Craciun(adica duminica) m-am trezit cu o perfuzie in brate in fata sectiei de boli infectioase a Spitalului Judeatean Alba.

Sa va povestesc. Dupa o saptamana de cosmar si orice speranta de "sarbatori fericite" distrusa, in ziua de Craciun m-am vazut nevoita sa ma duc la spitalul orasului de unde m-am ales cu o excursie pana la spitalul din Alba. Se holbeaza aia ce se holbeaza la mine si cand ajung la concluzia ca nu au masti ca sa ma poata consulta, imi baga o perfuzie si cu ea in brate ma expediaza la sectia de boli infectioase, o cladire veche bine ascunsa in cealalta parte a orasului dupa care am cautat mai bine de jumatate de ora (subliniez ca in tot acest timp am fost cu perfuzia dupa mine). O sa incerc sa va povestesc, pe scurt, ce am vazut acolo si prin ce mi-a fost dat sa trec in cele 4 zile:

Doctori care se uita la amigdalele tale cu lampa de birou si perfuzii agatate in cuie sau in tocul de la usa.
Baie = gaura in podea (la etajul 2).
Pereti atat de subtiri incat auzi si cand se scobesc in dinti cei din salonul vecin.
HOTI. Si nu ma refer numai la doctori, ma refer la oameni care par inofensivi dar care daca ar putea ti-ar fura si sufletul din tine.
Somn. Asta daca poti dormi cand auzi cum cineva isi da sufletul langa tine si NIMENI nu face NIMIC.
Dezinteres. Spitalul ala era mai rau ca o gara ... asistentele de negasit, apareau sa te trateze apoi se teleportau intr-o alta dimensiune si lasau oamenii cu perfuziile in mana cate 3-4 ore (cum am patit eu). Alt doctor in fiecare zi iar daca se clintea din cabinet sa vada cate un pacient internat o data la trei-patru zile era o adevarata realizare.
FRIG. Probabil in caz ca moare cineva sa nu se descompuna pana il gaseste vreo asistenta.
Dezorganizare. Tipa care a fost in penultima zi in salon cu mine era suspecta de TBC. Am primit masti speciale la 2 ore dupa ce respectiva a fost externata si trimisa in alta parte. M-am dus acolo cu o boala si ma intorc cu alte 10.

Au mai fost, dar sunt eu prea dezgustata ca sa mai povestesc restul "aventurilor". Asta a fost Craciunul meu, unul bolnav si trist, printre plansete de copii si printre privirile indurerata sau resemnata a celor internati sau a vizitatorilor lor. O atmosfera pur bacoviana, intr-un spital infect dintr-o Romanie parca rupta din alt secol, cu un sistem prost si imbatranit, aproape in coma. O experienta care mi-a motivat inzecit dorinta de a zbura din tara asta cat mai repede.

#Craciunul vostru cum a fost? Vreau sa aud si cateva variante fericite ca sa ma conving ca Mos Craciun nu a murit, ci doar se mai pedepseste din cand in cand copii rai

#News

2011-12-13T23:40:00.002+02:00

M-am hotarat sa renunt la o mare parte dintre link-uri, in special la cei de la link exchange. Am urmarit statisticile in ultimul timp si sincer nu prea le inteleg scopul. Ce credeti ca as mai putea afisa in dreapta paginii?
Credeti ca ar trebui sa schimb tema, designul, sa adaug informatii in plus?
In ultimul timp am fost nevoita sa vorbesc in public mult mai mult decat ma asteptam. Intrebarea mea e ... care sunt secretele sau trucurile prin care faceti ca aceasta teama de a vorbi in public sa dispara, sau cel putin sa nu se observe? O sa mai cer opinii si prin alte parti si peste cateva saptamani o sa scriu un articol pe tema asta pentru ca am ajuns la concluzia ca sunt multi care au nevoie de asa ceva.

Astept cat mai multe pareri.

Viata ca o sfera

2011-12-11T01:57:00.003+02:00

Astazi am realizat ca viata e o sfera iar toate intamplarile sunt parti ale unor sectiuni plane ale ei, adica cercuri care au diferite culori, in functie de intamplare si de consecintele ei. De asta ni se intampla uneori sa ne trezim intr-o situatie care seamana cu alta, sa retraim anumite lucruri, numai ca sub alte forme, asta se intampla atunci cand doua sectiuni se intersecteaza undeva. Sfera vietii nu e o sfera oarecare, ci una care se rostogoleste intr-un circuit complex si care din cand in cand se ciocneste de altele datorita carora isi schimba radical directia iar daca se ciocnesc prea tare sunt foarte mari posibilitatile sa ramana cu fisuri, uneori doar zgariandu-se iar alteori socul sa fie atat de mare incat sa-si schimbe radical nu numai cursul, ci si continutul. Nu numai o alta sfera te poate lasa cu fisuri, ci si un drum cu multe gropi si multe obstacole care mai de care mai mari. Cele mai groaznice momente sunt cele in care te trezesti intr-un punct fisurat, un punct care te face vulnerabil si din care nu prea mai ai pe unde sa o iei sau cele in care te blochezi intr-un capat al circuitului si nu apare nici o alta sfera ca sa te scoata de acolo.

E o chestie scrisa pe loc, nu m-am gandit prea mult la ea si cred ca se vad urmele oboselii printre cuvinte. Imi cer scuze ca nu am scris cu diacritice, am ceva probleme cu calculatorul si nu am apucat sa mi le instalez. Imi cer scuze si ca nu am mai prea scris, dar e o perioada foarte aglomerata cu multe chefuri, majorate, medii si teze care mai de care mai horror.

Legat de articol, in seara asta pot sa spun ca m-am trezit intr-un punct in care am mai fost candva. Am fost la Sera cu cativa dintre cei care am fost la seminariile de astavara + Oana Calin, una dintre organizatori. A fost o seara in acorduri de chitara in care pot sa spun ca am resimtit gustul acelor zile (putin combinat cu vinul fiert, ce-i drept), am depanat amintiri, am ras, am glumit si am reinvatat sa apreciez lucrurile care conteaza cel mai mult. Deci, Oana, iti multumesc ca ti-ai adus sfera la Cugir si mi-ai reamintit de ce experienta de la Predeal a fost atat de marcanta. Acum ma asteapta o noapte lunga, multa matematica, apoi o reintalnire cu trupa de la Predeal inainte sa se intoarca Oana acasa iar poimaine o teza teribila la mate. Wish me luck.

17 (sau de ce e atât de greu să fii adolescent)

2011-11-28T00:10:00.004+02:00

Astăzi fac şi eu 17 anişori şi nici măcar nu-mi dau seama dacă ar trebui să mă bucur sau nu. Mi-e groază când mă gândesc că pe zi ce trece sunt tot mai multe lucruri pe care trebuie să le iau în calcul, am tot mai multe de demonstrat atât celor din jurul meu cât şi mie însămi. Mi-e groază de faptul că mă maturizez încet şi sigur şi mă confrunt în fiecare zi din ce în ce mai mult cu realitatea. În astfel de momente, precum ziua mea încep să mă simt presată de timp, ca şi când viaţa nu ar fi decât o luptă contra cronometru, verificând în calendar câte luni, zile, minute, secunde o să mai am anumite persoane pe lângă mine. Mi-e groază când mă gândesc că peste un an şi ceva va trebui să las totul în urmă şi să o iau de la capăt prin alte locuri la fel cum mi-e groază să mă gândesc că a mai trecut încă un an din viaţa mea aproape pe nesimţite.

Deci, până la urma urmei de ce e atât de greu să fii adolescent?

În primul rând, pentru că toţi încă te mai tratează ca pe un copil şi au pretenţia să te comporţi ca un adult. Începi să simţi cum creşti şi încetul cu încetul laşi jucăriile şi începi să te gândeşti la chestii serioase şi să îţi pui tot mai multe întrebări legate de viitor. Te evaluezi şi te reevaluezi de zeci de ori pe zi, întrebându-te dacă eşti cine crezi că eşti sau pur şi simplu să vezi cât de bun eşti la una şi la alta, încercând să atingi sau să depăşeşti cât mai multe limitele posibile. Eşti bulversat, ştiind că probabil o să iei cele mai importante decizii şi că prin tot ceea ce faci încet, încet îţi schiţezi viitorul. Ştii că probabil toată lumea înainte să se întrebe "eu ce mănânc mâine?" s-a întrebat "să-mi fac sau nu tema la algebră?".Nu mai e nimeni acolo să-ţi spună la fiecare pas ce e bine şi ce nu şi eşti al dracu de speriat să nu te încurci prea tare şi să nu mai existe cale de întoarcere la ce ai fost, să nu pierzi definitiv copilul sau adolescentul din tine. Simţi nevoia să te distrezi, să te revolţi, să faci ceva special, pentru că ştii că fiecare clipă contează. Au loc crizele de personalitate, astăzi zâmbeşti din orice nimic şi mâine simţi că tot universul tău se destramă şi nu poţi face nimic ca să salvezi situaţia. Tragi chefuri cu fiecare ocazie şi nu de puţine ori exagerezi cu băutura şi ţigările iar seara următoare o petreci cu nasul prin caietele de mate sau de info ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Poţi să te îndrăgosteşti şi eşti gata să juri iubire pe toţi vecii, cu toate că anumite cuvinte precum "pentru totdeauna" nu au prea multă logică pentru tine. Te agăţi de orice fel de sentiment, nu vrei să pierzi nimic din ce poţi avea sau primi şi eşti gata să dramatizezi ore în şir la telefon, indiferent cât eşti dezamăgit sau rănit la fel cum poţi să stai ceasuri întregi vorbind despre nimicuri sau încercând să descifrezi gesturile şi personalităţile celor din jur şi poţi găsi toate răspunsurile la marile enigme ale universului în timp ce bei o cafea cu nişte prieteni într-un local uitat de lume.

Dar, pe cât e de complicat, pe atât poate fi de frumos şi cu siguranţă ce o să ţi se întâmple în perioada asta nu o să uiţi uşor, eu una cred că nu o să uit niciodată. Deci, nu ştiu ce puteţi să-mi oferiţi de ziua mea mai frumos decât ceea ce mi se întâmplă deja aşa că ... vise în mii de părţi, vi le fac cadou, împliniţi-le voi, visul meu îl trăiesc chiar acum!.

# nu ştiu dacă vă merge, dar ăsta e pe departe cel mai frumos cadou primit până acum (00:27) : http://www.facebook.com/photo.php?v=269693596413902

Un an

2011-11-21T15:09:00.001+02:00

Uite că şi bloguleţul meu a făcut un an. Un an cu 87 de articole publicate şi cu 42 rămase la stadiul de schiţă. Un an cu 18601 de vizitatori şi cu 540 de comentarii. Dar nu ştiu cât de mult contează cifrele astea.

Ce contează? Contează că prin blogul ăsta m-am făcut auzită cât de cât, că a fost citit şi apreciat nu numai de colegi şi foşti colegi, ci şi de câţiva dintre profesori dar şi de oameni de cultura ceva mai importanţi din ţară care au trecut pe aici şi şi-au lăsat o părere sau au preferat să-mi spună în privat impresiile cu care au rămas după ce m-au citit. Contează că a fost lăudat şi apreciat atât de oamenii importanţi pentru mine cât şi de nişte străini care pe parcurs pot să spun că mi-au devenit prieteni.

Sincer, nu mă aşteptam să reziste un an dar să sperăm că va mai urma cel puţin încă unul, poate mai bun, cu mai multă insipraţie şi cu articole reuşite, cu mai mulţi vizitatori care să mai lase din când în când şi câte o părere ... şi cu mai mult timp liber pentru mine în care să mă ocup de el.

Erori de judecată?

2011-11-12T22:40:00.001+02:00

În seara asta, povestind cu un prieten mi-am amintit de nişte lucruri despre care am vrut să scriu şi am tot uitat , deci ...

În primul rând vreau să vorbesc despre dezamăgiri, în special despre cele în dragoste pentru că m-am săturat să aud că "toate/toţi sunt la fel" sau "e de nerecunoscut în ultimul timp". Ei bine, vă spun că în general oamenii nu prea se schimbă ... se schimbă doar unghiul din care îi priveşti. La început eşti îndrăgostit nebuneşte şi începi să-ţi agăţi toate speranţele şi visele de respectivul/respectiva fără să te gândeşti prea mult, şi o vezi cea mai bună şi frumoasă fiinţă de pe planetă când de fapt are un caracter care nu face nici 2 lei şi dacă te prindea în alt moment poate treceaţi unul pe lângă altul pe stradă fără ca măcar să întoarceţi capul. Din păcate nu trece prea mult timp până daţi cu capul de realitate şi singura justificare pe care o găseşti e că s-a schimbat când de fapt tot ce s-a întâmplat a fost să vă cunoaşteţi mai bine, având o perspectivă mai amplă şi astfel îţi dai seama că e atât de mediocră, aproape la fel ca toate celelalte.

Că tot am ajuns aici, am o altă problemă ... lupta asta veşnică între bărbaţi şi femei şi încercările disperate ale unora de a-i compara. Cred că oamenii sunt atât de spălaţi pe creier încât încearcă să găsească o unitate de măsură pentru orice, sunt obsedaţi de etichete şi de "cine e cel mai cel" pentru că ei cred că asta contează, pentru că asta li se bagă pe gât din toate părţile şi în acest fel ajungând să facă şi astfel de comparaţii argumentând că Eva a fost cea care a muşcat din măr şi că Pandora a dat drumul tuturor relelor pe pământ. Cum să compari două lucruri care au atât de puţine în comun şi care mai presus de toate nu sunt făcute ca să fie COMPARATE , ci sunt făcute să se completeze, astfel excluzând ideea de "mai bun" şi "mai rău".

O ultimă problemă pe care o am şi despre care vreau să vorbesc în seara asta e faza cu "aşa a fost să fie". Oamenii sunt prea slabi ca să-şi asume toate greşelile, evitând să dea nas în nas cu toate prostiile pe care le-au făcut ei sau cei dragi lor astfel ajungând să arunce vina pe destin sau pe vreo divinitate. Cred că e prea înfricoşător să te gândeşti în anumite momente cruciale că destinul îl ai aşa cum ţi-l faci iar soarta ta e în propriile-ţi mâini şi preferi să te ascunzi după scuze gen "aşa a fost să fie" sau "aşa a vrut Dumnezeu" sau mai ştiu eu ce le poate trece oamenilor prin cap.

(foarte posibil să urmeze partea a doua)

Tu ce părere ai? Care sunt "erorile de judecată" ale celor din jur care au început să-ţi stea în gât?

Lansare de carte - Flaviu Predescu

2011-11-04T22:18:00.007+02:00

Astăzi, Flaviu Predescu a lansat la Cugir cel de-al cincilea volum de versuri, numit "Sisifica resemnare" . Am mai scris şi despre cealaltă experienţă cu poetul, de la lansarea cărţii "Moartea prematură a unei veri" aici şi dacă sunteţi curioşi îl găsiţi şi la blogroll.

Deşi astfel de evenimente sunt destul de rare în Cugir, am rămas profund impresionată de această experienţă şi cu siguranţă îmi va rămâne pentru mult timp întipărită în minte pentru că e ceva când un om citit şi talentat pe care-l admiri precum Predescu îţi spune că te citeşte cu drag, că apreciază stilul în care scrii şi felul în care gândeşti şi te încurajează să faci asta în continuare. Pot să spun că vorbele lui m-au motivat destul de mult şi că mi-au dat acel ceva care să mă facă să scriu în continuare, împărtăşindu-mi gândurile şi ideile cu voi şi sperând ca peste câţiva ani să vă invit la rândul meu la lansarea mea de carte.

*următoarele versuri din volumul menţionat mai sus mi s-au părut că momentan mi se potrivesc neaşteptat de bine şi m-am gândit că ar trebui să le citiţi şi voi:

Sunt încă în pământ,

Mă simt atât de crud,

Sunt ca un fel de bulb

Şi nu văd şi n-aud,

Simt doar ce ar putea

Fi viaţa, în linii mari.

Ce mult e până-n floare!

Ce greu e să răsari...

*poate o să mai postez din când în când poezii de ale lui, dar până atunci poate o să-i cumpăraţi şi voi cartea de aici.

!!Un articol despre această lansare o să scriu pentru revista Metamorfoze şi poate după ce va ieşi revista o să-l public şi aici.

Reîncarnare sau ... ?

2011-11-02T21:51:00.003+02:00

Am citit la Adrian acum câteva zile articolul ăsta şi mi-a revenit în minte o replică din filmul Before sunrise .Jesse zicea la un moment dat că deşi multă lume vorbeşte despre vieţiile anterioare şi chestii de-astea şi chiar dacă nu cred în asta într-un fel sau altul, au un fel de noţiune de de nemurirea sufletului. Acum 50.000 de ani nu erau nici un milion de oameni pe Pământ, acum 10.000 de ani erau cam 2 milioane şi acum am ajuns la 7 miliarde. Dacă fiecare avem sufletul nostru individual, unic ... atunci acestea de unde au venit? Poate că sufletele de astăzi sunt numai nişte fracţiuni din cele originale iar asta ar însemna că fiecare suflet s-a împărţit în 7.000 numai în ultimii 50.000 de ani, care ar însemna un fleac pentru vârsta Terrei. Asta ar însemna că în cel mai bun caz suntem nişte fragmente de oameni în mişcare. Poate de asta suntem atât de împrăştiaţi, de speriaţi şi poate că de asta ne-am diferenţiat atât de mult... poate că ăsta e motivul pentru care avem atâtea defecte, se întâmplă să fim buni doar la câteva lucruri şi de asta ne simţim din ce în ce mai incompleţi, devenind din ce în ce mai mediocrii pe zi ce trece.

About great things

2011-10-30T22:18:00.002+02:00

If you're not prepared to look stupid, nothing great is ever gonna happen.

*Revizionând un episod din House am dat peste replica asta. E varianta scurtă a revelaţiilor pe care le-am avut în ultimele săptămâni. Încă n-am reuşit să-mi fac timp şi suficientă ordine în gânduri încât să scriu aici, dar toate la timpul lor. Până data viitoare vă las cu House şi sper să ne citim curând!

Testează-ţi mintea

2011-10-17T16:09:00.002+03:00

Aseară am văzut pe National Geographic un documentar în trei părţi absolut genial numit Testează-ţi mintea prezentând prin nişte experimente iluzia lumii care ne înconjoară, festele pe care ni le joacă destul de des creierul fără ca noi măcar să ne dăm seama.

Creierele noastre sunt construite pentru a desluși ceea ce vedem, auzim, mirosim, atingem sau gustăm și completează spațiile goale cu ceea ce așteptările noastre sugerează că ar trebui să fie acolo. Acest lucru ne ajută să înțelegem propoziții chiar și atunci când literele nu sunt la locul lor. Însă, deși creierul nostru este admirabil în descifrarea lumii înconjurătoare, cât de mult putem avea încredere în el? Suficient încât să facem mai multe lucruri deodată, cum ar fi să vorbim la telefon în timp ce conducem mașina? Ți se pare ușor să observi un pinguin la dimensiuni reale dansând? Dar ce părere ai despre mersul pe bicicletă cu ochii închiși sau despre alegerea vinovatului dintr-un șir de suspecți la poliție atunci când ai fost martorul unei infracțiuni?

Documentarul Testează-ți mintea studiază creierul uman printr-o serie de experimente interactive elaborate pentru a descoperi cât de ușor poate fi creierul păcălit. Folosind 12 wați de putere, creierul este responsabil pentru fiecare gând fugitiv, fiecare decizie de moment și fiecare judecată complexă. Totodată, are și el trucurile lui - și câteva metode de a face scurtături - atunci când interpretează cum vedem lumea.

Acest documentar special din trei părți te va provoca să regândești cât de multă încredere acorzi creierului, de la memorie la capacitatea de a face mai multe acțiuni simultan.

Testează-ţi mintea!: Atenție!

Când vine vorba despre controlarea - şi manipularea - atenţiei, unii dintre experţii eminenţi ai lumii în acest domeniu nu sunt oameni de ştiinţă, sunt magicieni precum David Copperfield. Atenţia funcţionează oarecum ca un reflector pentru a filtra şi înţelege lumea noastră agitată, însă poate fi uşor controlată şi înşelată. Copperfield şi o echipă de experţi testează şi păcălesc folosind o formă elegantă de control asupra atenţiei. Ei demonstrează cum un hoţ poate fura eşarfa din jurul gâtului tău sau cum un un grup de oameni poate să nu observe un pinguin uriaş dansând chiar şi atunci când acesta dansează ostentativ chiar sub ochii lor. Crezi că ţi-ai dezvoltat atenţia suficient încât ai devenit maestru în a face mai multe lucruri deodată? Testează-ţi această abilitate cu un simulator de ultimă generaţie... şi gândeşte-te de două ori data viitoare când vrei să vorbeşti la telefon în timp ce conduci.

Testează-ţi mintea!: Crezi ce vezi?

Pătrunde în cel mai performant computer - creierul uman - şi descoperă cum regizorii de la Hollywood folosesc culorile, lumina, mişcarea, adâncimea şi sunetul pentru a crea iluzii senzoriale răvăşitoare. E posibil să trăieşti senzaţia că-ţi tai degetul din greşeală... doar privind asta la televizor? Mare parte din ceea ce experimentăm poate fi simplă imaginaţie, pentru că mintea noastră umple spaţiile şi completează tabloul lumii bucată cu bucată, fiind construită astfel încât să corecteze ”petele oarbe” ale ochilor noştri. Dar ce se întâmplă atunci când simţurile noastre sunt înşelate? Urmăreşte o iluzie uluitoare care-i face pe oameni să ”simtă” prin ochi şi cunoaşte un bărbat orb care poate umbla pe străzi aglomerate şi chiar merge cu bicicleta ”văzând” cu urechile.

Testează-ţi mintea!: Memoria

Când vine vorba de memorie, lucrurile nu sunt întotdeauna ce par a fi: detaliile încep să dispară, amintirile se schimbă şi, uneori, creierele noastre umplu spaţiile goale şi creează amintiri vizuale false. Experţii programului nostru şi-au propus să afle unde sunt localizate amintirile în creierul nostru examinând fiecare milimetru al acestuia. Investigând fiecare piesă din puzzle-ul memoriei, de la modul cum recunoaştem chipuri până la cum putem muta amintirile din sertarul de scurtă durată în cel de lungă durată, cercetătorii dezvăluie cele mai subtile aspecte ale amintirilor care ne fac să fim ceea ce suntem. Memoria este esenţială atunci când am fost martorii unei infracţiuni. Dar experimentatul detectiv care a colaborat la realizarea acestui episod demonstrează că 20 de martori diferiţi pot avea 20 de amintiri diferite, un fenomen care deseori duce la identificarea greşită a vinovatului dintr-un şir de suspecţi la poliţie.

!!VĂ PUTEŢI JUCA CU MINTEA VOASTRĂ AICI

# Dacă şi vouă vi se par interesante chestiile astea, o să revin cu filmuleţe şi poze.

News

2011-10-13T20:14:00.004+03:00

Având în vedere că am o problemă serioasă cu timpul liber, mă văd nevoită să mă retrag din Blogwars. Pe lângă asta, nu-mi prea place nici cum merg lucrurile cu Superblog, cred că până la urmă o să mă retrag şi de acolo în primul rând pentru că nu am timp să scriu pentru atâtea probe mai ales acum când stau prost şi cu inspiraţia iar pe lângă asta probele sunt foarte diferite de aşteptările pe care le aveam şi parcă nu mai sunt eu cea care scrie. Pe lânga asta, cred că o să fac o pauză de aproximativ o săptămână pentru că momentan pur şi simplu nu mă mai pot regăsi printre ultimele rânduri scrise şi o să încerc să îndrept asta.

Nu regret alegerile făcute, mi se par cele mai potrivite pentru acest blog. Nu regret că m-am înscris, a fost o experienţă în plus, am cunoscut nişte oameni faini, am văzut cum e şi m-am lecuit şi de asta.

Până data viitoare, vă las un speech foarte interesant a lui Steve Jobs (are subtitrare în română) care cel puţin pe mine a reuşit să mă motiveze de câte ori l-am vizionat.

Combinaţii extreme

2011-10-11T23:20:00.000+03:00

~tot pentru SUPERBLOG~

În viaţa de zi cu zi suntem prinşi în limitele convenţionalului, alergând toată ziua dintr-o parte în alta şi având tendinţa să etichetăm şi să respingem din start tot ce e nou. Şi cu toate astea, sunt anumite lucruri care tocmai prin noutatea lor au darul de a ne face să trecem peste prejudecăţile noastre, atrăgându-ne atenţia. Unul dintre aceste lucruri este ASUS Automobili-Lamborghini VX7, un laptop excepţional de puternic ascuns într-un şasiu metalic extrem de rezistent, cu un palmrest de piele şi un capac aerodinamic, vopsit asemenea bolizilor din care este inspirat, cu o vopsea neagră, metalizată(cum l-au descris aici). Tocmai valenţele lui sportive, combinaţia perfectă între un laptop şi o maşină de vis, designul îndrăzneţ şi neconvenţional îl fac atât de special. Asta mă pot duc cu gândul la unul dintre acele lucruri care mă scot pe mine din rândul adolescentelor obişnuite şi care deşi îmi plac foarte mult, nu ar bănui nimeni că se numără printre plăcerile mele ascunse. Lucrul despre care vorbesc face ca monstrul care zace în mine să nu se hrănească cu haine la reduceri şi cu pantofiori asortaţi ... ci cu adrenalină, cu dorinţa de a face ceva cât mai extrem, cât mai ieşit din comun. Fie că e vorba un amărât de carusel într-un parc de distracţii, o "plimbare" de câteva zile prin munţi cu cortul sau bungee jumping la Vidraru, trebuie să fie ceva neînregulă cu mine ca să refuz. Evident, am multe cicatrici care-mi amintesc de aceste cascadorii de la tăieturile şi înţepăturile din gardurile vecinilor care au fost mai inspiraţi, la cratere în zona şoldurilor rămase de la acrobaţii cu bicicleta eşuate ... şi să nu mai pomenesc de draga mea mână stângă pe care nu o pot folosi cum trebuie nici astăzi, după vreo 4 ani de la o căzătură în stilul în care nu vezi decât prin filme.

Fie că e vorba de o plăcere ciudată, de aspect, de potenţial sau pur şi simplu de concepţiile asupra vieţii, fiecare are ceva care-l scoate din comun. La fel şi un laptop.

Bagaje de călătorie

2011-10-10T17:05:00.007+03:00

!!Având în vedere că nu-mi prea permite timpul, va trebui să renunţ la unul dintre concursuri iar dacă nu, cu siguranţă nu o să pot răspunde la toate probele. Până atunci ...

... cu acest articol particip la Superblog ...

.. cu acest articol particip la Superblog ...

Se întâmplă atât de des să ne pierdem în rutină şi uneori ne este foarte greu să ne gândim la lucrurile care sunt dincolo de cutia în care trăim sau cum ar fi viaţa dacă ne-am abate puţin de la circuitul nostru şi astfel ajungem ca atunci când mergem în concediu pe lângă sutele de poze pentru facebook şi toate hainele pe care care ni le-am cumpărat pentru că le-am găsit la reduceri nu prea ştim ce să facem.

Să presupunem că aş pleca în vacanţă, în geanta mea de călătorie de la American Tourister nu ai găsi decât haine, laptop-ul, mp3-ul, hărţi şi cărţi legate de locurile pe care urmează să le vizitez, pentru că nu vreau să trec pe acolo ca vodă prin lobodă. O să încerc să îmbin utilul cu plăcutul şi în călătoria mea, pe lângă faptul că o să încerc să mă distrez şi să rămân cu amintiri frumoase o să încerc şi să învăţ câte ceva de prin toate locurile prin care o să trec. Prima dată cred că m-aş opri la Roma, m-aş plimba pe străzile ei vechi mâncând îngheţată(Doamne, ce îngheţată genială poţi să mănânci acolo!), printre ruine şi urmele lăsate de acel măreţ popor roman care încă trăieşte prin tot ce a lăsat în urmă apoi m-aş minuna de influenţa pe care au avut-o religiile asupra oamenilor atât în trecut, principala dovadă fiind Catacombele cât şi în prezent, prin Vatican. Mai târziu poate aş lua un avion către Egipt, scopul fiind tot o călătorie în antichitate vizitând piramidele care la rândul lor stau sub semnul misteriosului lor trecut şi cu siguranţă cât voi sta acolo nu voi rata ocazia de a călări o cămilă. Poate m-aş mai opri şi prin Paris, făcându-mi timp să revizitez Louvre-ul dar şi Versailles-ul pe care data trecută le-am văzut în fugă şi poate după aceea aş gusta câteva din brânzeturile franceze (apropo, am citit undeva că acolo poţi să mănânci timp de un an în fiecare zi alt tip de brânză!!). Cu siguranţă mi-aş face timp să vizitez şi Londra, unde prima dată mi-aş da întâlnire la muzeul de sculpturi în ceară Madame Tussauds cu câţiva dintre oamenii care au avut roluri decisive în anumite episoade din istorie, iar apoi m-aş întâlni cu câţiva dintre prietenii care studiază acolo, care ar juca rolul de ghid mai departe. După încă vreo alte 2-3 opriri, mai la final aş alege o staţiune monană, unde să învăţ să schiez sau să escaladez un munte.

Pe tot parcursul acestei călători, bagajul meu ar trebui să fie cât mai practic ca să nu-mi fac prea multe probleme cu faptul că trebuie să-l car după mine şi nu în ultimul rând să se poată adapta suportându-mă pe mine cu pretenţiile mele pe parcursul călătoriei. Având în vedere că cel mai mult îmi voi folosi rucsacul, în el îmi voi pune harta şi cărţile necesare pentru zona în care sunt, aparatul foto şi toate suvenirurile şi mărunţişurile pe care mi le-aş cumpăra şi având în vedere că o să trag destul de mult de el sper că o să mă suporte şi nu o să-mi pregătească prea multe surprize.

O viaţă în note muzicale

2011-10-03T21:37:00.008+03:00

pentru concursul SUPERBLOG

Viaţa fiecăruia dintre noi are muzica ei. Depinde de temperamentul nostru, de ţelul nostru şi nu în ultimul rând de AMINTIRI, care sunt cel mai important element fiind icoanele trecutului, astfel tonalitatea lor simţindu-se în fiecare notă din melodia despre care vorbesc aici: Melodia vieţii mele. Ce e special la ea nu sunt elementele din care a fost compusă pentru că ele sunt simple şi o parte se regăsesc şi în melodiile altora ci felul în care se îmbină ele, felul în care sunt alăturate şi combinate. Fiecare notă îşi are povestea ei, dar în fiecare sunt eu trecând prin perioade diferite, experimentând stări diferite, maturizându-mă şi încercând să înţeleg şi să definesc lumea care mă înconjoară. De exemplu, râul care-şi urmează indiferent cursul cunoscut de atâtea veacuri, atât de multe încât parcă deja a uitat toate dăţile în care i-am cântat de lângă focul de tabără la apus, chiar şi păsărelele care-mi dădeau deşteptarea după doar câteva ore de somn în cort îmi amintesc de momentele de linişte şi siguranţă combinate cu muzica folk veche. Momentele de disperare sunt reprezentate uneori prin vâjâitul vântului care se luptă cu ultimele frunze rămase în copac atunci când toamna se apropie de sfârşit iar alteori prin lacrimi, promisiuni şi pahare sparte. Sunetul pe care-l scoate trenul când pleacă din staţie simbolizează oarecum schimbările, deciziile importante şi faptul că în sfârşit fac ceva având o oarecare idee încotro merg dar nu şi pe unde o să trec şi cum va decurge călătoria. Zumzăitul, râsetele, cu puţină muzică pop-rock auzindu-se în surdină ar marca momentele frumoase şi chefurile iar rock-ul clasic ar defini cu siguranţă momentele de distracţie maximă, în care simţeam că îmi trăiesc viaţa şi că totul are în sfârşit un sens. Muzica hip-hop, reprezentând momentele în care mă simt neînţeleasă şi neapreciată, simţind nevoia să mă revolt şi să-mi exprim liber opinia în faţa celorlalţi. Aparent neavând nimic în comun, toate se îmbină formând amintirile mele de până acum şi spunând o poveste despre cine sunt, cine am fost şi cine pot fi.

Ca să apreciezi şi să te bucuri de toate amintirile la calitate maximă, ai avea nevoie de Asus n55 sau n75, care datorită fidelităţii şi a calităţii cu care reproduc sunetele dar şi a detaliilor incredibil de exacte muzica vieţii tale poate prinde viaţă. Astfel, te simţi ca şi când ai fi aruncat în perioada respectivă, izbindu-te de fantoma unor vremuri de mult apuse ştiind ce ai trăit şi ai simţit în momentele respective şi comparând cu ce simţi acum reuşeti să-ţi faci o idee foarte precisă între cine ai fost atunci şi cine eşti astăzi.

Răzblog

2011-10-03T14:27:00.003+03:00

Mulţumită lui Adrian m-am înrolat în BLOGWARS

Succes şi celorlalţi care vă veţi înscrie.

Primul concurs

2011-09-29T15:09:00.006+03:00

Plimbându-mă de pe un blog pe altul, la Adrian am găstit un concurs extrem de interesant. Mă bucur că nu e prea târziu şi încă pot să mă înscriu, pentru că simt că aveam nevoie de o astfel de provocare. Concursul este SUPERBLOG 2011 şi recomand tuturor bloggerilor care mai rătăcesc pe aici să arunce o privire aici: http://superblog.pcnews.ro/ şi dacă doresc, să se înscrie şi ei.

Doresc tuturor celor înscrişi multă baftă!

Adevar sau doar o altă minciună?

2011-09-26T20:06:00.000+03:00

Cred că în special cei care au citit mai mult din ce am scris pe aici au observat că am o obsesie pentru anumite lucruri cum ar fi ideea de normal, adevărat, corect ... şi de asta o să mă leg şi în articolul ăsta într-o oarecare măsură pentru că suntem minţiţi în fiecare zi din toate părţile conştient sau inconştient, voluntar sau involutar, direct sau indirect. De exemplu, la şcoală până prin clasa a V-a te învaţă că nu există o soluţie pentru 2-3 iar apoi înveţi că pe lângă mulţimea numerelor naturale mai există şi mulţimea numerelor întregi şi brusc afli că de fapt 2-3=-1 şi că tot ce ştiai până atunci era o prostie. Acelaşi lucru, apoi cu împărţirile, radicalii ba chiar afli că există numere care conţin şi o parte imaginară. Acest lucru l-am păţit şi la română şi la multe alte materii pe parcursul anilor, fiind nevoiţi de 2-3 ori să uităm tot ce ştiam ca să putem învăţa o anumită chestie care teoretic nu exista până atunci în mintea noastră. Şi sunt multe alte prosti pe care le înveţi la şcoală. Şi lucrul ăsta s-a întâmplat şi în istorie şi am observat că oamenii nu acceptă să le spui că sunt minţiţi şi tind să-ţi impună cu forţă ceea ce cred, indiferent cât de greşit este. Exemplul care îmi vine în minte este când Galileo Galilei a afirmat că Pământul este rotund şi se învârte în jurul Soarelui a fost arestat şi obligat de autorităţile creştine să-şi renege afirmaţiile. Şi nu se reduce doar la şcoală sau la istorie, am citit undeva că statistic vorbind o persoană obişnuită spune cel puţin 3 minciuni într-o conversaţie de 15 minute. Nu ştiu cât e de adevărat dar am observat şi eu asta şi tind să cred că de data asta cifrele sunt foarte aproape de realitate.

Ce încerc să vă spun cu toate astea? Fiţi mai selectivi şi analizaţi mai atent ce vedeţi sau ce vi se spune şi de multe ori o să sesizaţi că nu totul e ceea ce pare a fi sau ce vor alţi să te facă să crezi că e şi de multe ori lumea nu-i decât o scenă mare cu păpuşari pricepuţi şi tu eşti un actor amărât care joacă în funcţie de situaţie. Gândeşti sau eşti manipulat.

Cum să tragi de timp

2011-09-20T16:00:00.003+03:00

1. Modul 1...{Hei, ce faci? Ai auzit ce or păţit ăştia de la filo?}

2. Modul 2...{Da, e ca atunci când a rupt Robert catedra ...}

3. Modul 3...{Ştiu, şi te mai întrebi de ce s-o inventat pâinea feliată}

4. Modul 4...{Şi tu ai o problemă? ce problemă?}

5. Ştii ce? E destul timp pentru asta mâine.

(chestie scrisă în ora de Eco cu coleguţul meu de bancă drăguţ şi hiperactiv sub ochii compătimitori ai coleguţului sensibil.)

Să sperăm că (încă) aveţi simţul umorului şi nu am greşit glumind puţin pe aici. Poate mi-aţi observat absenţa, poate nu. Explicaţie? clasa a XI-a, căldură, teme, viaţă personală, lipsă de energie şi inspiraţie ... + că nu ştiu unde îmi e seriozitatea (probabil se relaxează după 7 ore stresante ieşind la o cafea.)

Încă o chestie, din ora de religie:

(cum nu am timp să descarc poza propriu zisă am improvizat ceva în paint)

... e mult mai amuzant când eşti acolo şi gluma asta se potriveşte exact cu ceea ce torăie profu...

Sper că v-am făcut să zâmbiţi măcar aşa, puţin şi aştept să-mi sugeraţi voi ceva despre care să scriu 10 lucruri, motive, reguli etc.(de exempu 10 scuze care funcţionează întotdeauna, 10 reguli când vrei să copiezi) . Ştiţi cum se face, dacă nu găsiţi mai multe explicaţii despre categoria "10" aici.

10 lucruri care îţi fac viaţa mai frumoasă

2011-09-11T02:29:00.003+03:00

1. Prietenii

Viaţa fără ei nu ar avea haz. Cu ei împarţi toate momentele frumoase, ei sunt acolo şi când ai necazuri sau eşti dezamăgit şi ei sunt mereu dispuşi să-ţi ofere un umăr pe care să plângi. Ei îţi ridică moralul, cu ei faci toate tâmpeniile care îţi trec prin cap, creaţi amintiri şi împreună puteţi transforma o zi monotonă într-o zi memorabilă sau o zi proastă într-una extraordinară.

2. Serile de vineri

Ce poate fi mai frumos decât o seară relaxantă după ce ai tras din greu o săptămână? E acel moment în care poţi în sfârşit să respiri, ai timp să priveşti în stânga şi în dreapta, să evaluezi tot ce ai făcut la lucru/şcoală în săptămâna respectivă şi să te gândeşti cum poţi să-ţi faci de cap până duminică seara - luni dimineaţa când trebuie să devi din nou serios.

3. Reuşitele

Sentimentul ăla genial pe care îl ai când toate merg conform planului ... sau chiar mai bine, când ai reuşit să faci ceva măreţ peste aşteptările tale sau ale celorlalţi şi sa fi mândru de ce acel lucru ... atât de mândru încât ai putea să strigi asta în gura mare si să spui tuturor celor pe care-i întâlneşti "uite frate, eu am făcut asta!".

4. Muzica

Cred că viaţa fără muzică ar fi fost un calvar. În ziua de azi poţi să o asculţi oriunde. Oricât de deprimat ai fi, cu siguranţă o să te simţi mai bine după 5 minute cu căştile în urechi ascultând melodia preferată. E modul perfect de a te deconectecta de la orice altceva, de a uita de probleme, de cei din jur ... de orice. Pentru câteva minute eşti doar tu şi mp3-ul tău. Uneori, acelaşi efect îl pot avea şi filmele sau cărţile.

5. Micile atenţii

Un gest cât de mic poate însemna foarte mult atât pentru cel care îl oferă cât şi pentru cel care îl primeşte. E minunat să te simţi apreciat şi să vezi că există cineva căruia îi pasă, pe care l-ai impresionat cumva dar pot să spun că la fel de bine te simţi şi când oferi cuiva un "cadou" şi mai apoi îi vezi reacţia şi zâmbetul acela sincer şi copilăresc ... asta o să-ţi rămână întipărit în minte şi în suflet mult timp.

6. Hobby-urile

Fie că pictezi, scri, alergi sau faci origami senzaţia e aceeaşi. Te eliberezi ... scoţi la iveală ce e mai bun din tine, ceea ce îţi place şi crezi că ar trebui să arăţi şi altora. Indiferent ce hobby-uri aveţi, dacă-l practicaţi măcar puţin în fiecare zi când deveniţi obosiţi şi stresaţi o să vă revină imediat cheful de viaţă şi puterea de a contiuna ce făceaţi.

7. O glumă bună

Întotdeauna prinde bine, mai ales dacă eşti printre cei care de obicei nu văd decât partea goală a paharului. Mi s-a întâmplat de multe ori să fie chestii pe care trebuie neaparat să le fac sau prin care trebuie să trec şi să-mi fie urât, să nu-mi placă să fac lucrul respectiv iar după ce a spus cineva o glumă bună în momentul potrivit sau despre lucrul potrivit pur şi simplu să trec prin asta fără-mi dau seama sau să devină totul mai suportabil iar data viitoare când a trebuit să fac lucrul respectiv, să-mi amintesc gluma şi încă să zâmbesc făcându-i pe cei din jur să mă privească ciudat, insistând să le împărtăşesc şi lor ce am în gând.

Umorul e contagios şi ajută întotdeauna.

8. Animăluţele

Da, în poză e pisicuţa mea(care încerca să mă escaladeze) pe care o iubesc la nebunie. De ce am băgat şi animăluţele pe listă? Pentru că cunoscătorii (sau să zic deţinătorii?) ştie. Oricât de rău te-ai simţi şi oricât de mult te-ar urî toată lumea, pufoşenia aia nu o să ştie şi o să fie acolo, oferindu-ţi afecţiune şi luptându-se pentru atenţia ta. Am citit undeva că un animal te ajută foare uşor să ieşi din depresie ...so, dacă nu ai acasă deja o bestie îmblănită pe care să o smotoceşti fă-ţi rost repede de una!

9. Natura

Ceva atât de simplu care există de mii de ani îţi poate face viaţa mai frumoasă. Îţi oferă muuultă linişte şi te ajută să te relaxezi, să-ţi pui ordine în gânduri şi să te întorci cu forţe proaspete la viaţa ta de zi cu zi. E de nedescris ce simţi după o noapte lângă un foc de tabără, admirând stelele, luna şi aşteptând răsăritul care aduce speranţa unui nou început.

Încă o dată, se confirmă faptul că cele mai bune lucruri în viaţă nu sunt lucruri ... şi mai sunt şi gratis!

10. SOMNUL

Ei bine, când nu vă puteţi bucura de celelalte lucrurile de pe lista asta măcar mai aveţi somnul. Te relaxezi, te simţi ca într-o altă lume, poţi să vezi persoane pe care nu le-ai mai văzut de mult şi poţi să ai tot ce îţi doreşti. Şi mai e şi gratis.

Sper că v-au plăcut, mulţumesc Andreea pentru propunere. Aştept alte propuneri, cel puţin tot atât de interesante. V-am promis articolul cu cele 10 lucruri despre şcoală, dar vă pregătesc o surpriză ... deci mai aveţi puţin de aşteptat.

Până veniţi cu alte propuneri, având în vedere că e 2:30 şi mâine începe şcoala o să încerc să practic numărul 10 .... ZzZzZ

10 lucruri pe care să NU le faci când eşti beat

2011-09-09T01:08:00.001+03:00

Nu recomand să practicaţi "sportul" ăsta ... cel puţin nu prea des dar, dacă o să se încingă un chef pe cinste şi întreceţi măsura, ar trebui să ştiţi anumite lucruri:

1. Niciodată ... da' niciodată să nu te îndrăgosteşti!

Adică:

ţine-ţi limba în gură. (nu în gura ei, în gura ta)
nu da mesaje foştilor/fostelor prieteni/prietene.
nu te cupla cu nimeni, că dimineaţă vei avea o surpriză de proporţii.
nu oferi afecţiune în mod sistematic chiar oricui îţi va ieşi în cale.

2. Ai grijă cum şi cu cine vorbeşti.

Adică:

păstrează-ţi secretele pe cât posibil.
dacă simţi că începi să te bâlbâi, încearcă să vorbeşti în engleză sau în franceză.

3. Alcoolul nu îţi dă talent, nu te face mai frumos sau mai deştept.

Adică:

nu cânta prea tare pentru că ai vecini şi rişti să te trezeşti cu poliţia la poartă.
crede-mă, e o idee proastă să te dai la ea pentru că la fel de urâtă ca înainte să te apuci de băut.
e o idee proastă să-ţi scoţi măseaua cu patentul.

4. Nu scrie nimic.

Nici pe facebook, nici pe twitter, nici la status, nici pe blog ... niciunde. Îi distrezi suficient pe cei prezenţi, nu trebuie să te faci de râs la o scară mai mare.

*dacă ţi se pare că ai ceva important de spus, salvează undeva şi citeşte din nou dimineaţă.

5. Nu purta haine noi.

Nu se ştie niciodată ce şi cum ajunge la tine în poală sau ce acrobaţii faci de ajungi să te înveleşti cu faţa de masă ... sau cine stă în faţa ta şi catapultează roşiile pe tine.

6. Nu te apropia de jucăriile cu telecomandă.

La jucării cu telecomandă cele mai periculoase sunt avioanele... nici nu apeşi bine pe două butoane că şi aterizezi cu el în capul cuiva sau, mai rău, îţi vine ţie în cap şi pe urmă vreo 5 minute stai şi te gândeşti ce te-a lovit.

7. Nu te urca la volan.

Pentru că s-ar putea să plătească alţii pentru prostia ta.

8. Înţeleg că e criză, dar nu bea tot ce găseşti pe masă.

... asta doar în cazul în care vrei să-ţi aminteşti ceva din ce urmează să faci.

9. Nu fii spontan. Asigură-te că-i pasă cuiva de tine suficient cât să nu-ţi permită să te faci de râs ... sau măcar cât să te ducă până acasă.

... că de nu, poate ajungi vedetă pe youtube

10. Ia măsuri de siguranţă.
În special dacă eşti în vacanţă pe undeva. Dacă nu ai pe cineva dispus să te ducă acasă, asigură-te că ai adresa la care stai scrisă în palmă sau pe un bileţel sau oriunde ţi-ai putea aduce aminte de ea. Crede-mă, e penibil să încerci toate uşile de la hotel pe o rază de 3 etaje sau, mai rău, să baţi la toate porţile pe 3 străzi diferite.

o să scriu şi cele 10 lucruri pe care să nu le faci la şcoală sau ceva asemănător în curând. Dacă vreţi să citiţi alte 10 chestii, puteţi să-mi lăsaţi o propunere la comentarii şi o să ţin cont de ea.

10 jocuri de grup (pentru chefuri, excursii, campinguri etc.)

2011-09-06T02:50:00.001+03:00

Pentru postarea asta m-a inspirat Alina din Galaţi, (pe care am cunoscut-o la seminar) când mi-a spus ieri seară că noi avem jocuri faine ... aşa că m-am gândit să scriu despre 10 jocuri pe care le jucăm pe aici pe la chefuri, în excursii sau când mergem cu corturile.

1. EU

Jocul ăsta a prins foarte bine şi a devenit destul de popular la Predeal. E un joc destul de simplu dar care poate deveni foarte, foarte amuzant dacă jucătorii au imaginaţie şi ştiu să o folosească. Să vă explic principiile jocului: la început, fiecare jucător zice "EU" când îi vine rândul iar primul care începe să râdă mai primeşte un cuvânt pe lângă acel "EU" gen "eu sunt", "eu lubrifiez", "eu, motănel", "eu, iobag" etc ... şi până la sfârşitul jocului se vor forma nişte propoziţii care o să-ţi provoace crize serioase de râs.

2. Bolţ

Jocul ăsta e destul de popular la chefuri, pentru că ai nevoie de anumite cantităţi de alcool ca să-l joci dar dacă eşti la grătar şi nu poţi să bei poţi foarte frumos să înlocuieşti băutura cu un ardei iute sau cu ceva improvizat.

Se joacă aşa: vă aşezaţi în cerc sau cel puţin stabiliţi un sens în care să număraţi. Fiecare persoană, când îi vine rândul zice următorul număr iar când se junge la un multiplu de 7 (7, 14, 21 ...) sau la un număr care-l conţine pe 7(17,27,37 ...) în loc de numărul respectiv zice "BOLŢ" şi se schimbă sensul iar cel care greşeşte ia un shot de ţuică/vin/vişinată sau orice aţi stabilit că beţi/mâncaţi. Dacă nu eşti atent la joc o să te transformi în distracţia petrecerii şi o să se vorbească despre tine mult, mult timp!

3. Psihologul

Jocul ăsta necesită puţin mai multă atenţie iar pe cel pe care l-aţi/i-aţi ales "psiholog" trebuie să-l ducă puţin capul ca să nu vă plictisiţi până îşi găseşte întrebările.

Jocul ăsta are două feluri de reguli:

a)regulile pe care le ştie toată lumea şi care se vor respecta la fiecare tură adică:

psihologul poate întreba pe cine ce vrea
se răspunde numai cu da şi nu
toată lumea trebuie să spună adevărul
când cineva dă un răspuns greşit altcineva(care ştie că răspunsul dat e greşit) strigă "psihologul!!!" şi pacienţii îşi schimbă locurile pe scaun

b)regula secretă, cea pe care o ştiu numai pacienţii şi pe care trebuie să o descopere psihologul prin întrebările puse. Regula e de preferat să fie legată de poziţia pe scaune, ca să se schimbe la fiecare mutare.

Să vă dau exemple de "reguli secrete":

fiecare să răspundă pentru persoana din stânga
fiecare fată să răspundă pentru prima fată din stânga iar băieţii pentru primul băiat din stânga
să se răspundă pentru cel care întreabă
să se răspundă pentru o persoană care nu e prezentă, dar care e cunoscută bine de toată lumea şi mai ales de cel care întreabă

Deci, pe scurt jucătorii stabilesc o regulă pe care psihologul să o deducă din întrebările pe care le pune. Ştiu că e foarte ciudat, dar credeţi-mă că o să vă gândiţi mult timp după ce jocul ia sfârşit la lucrurile pe care le-aţi aflat.

4. Killer

Jocul ăsta e unul dintre preferatele mele. Se poate juca în două feluri: cu sau fără poliţist.

a) Cu poliţist

Se aleg dintr-un pachet un număr de cărţi egal cu numărul persoanelor care joacă iar printre aceste cărţi, trebuie să fie un K (adică killer) şi un A(adică poliţistul) iar restul cărţi normale(adică oamenii). Se amestecă cărţile şi se împart iar cel care are K-ul e killer-ul şi trebuie să tragă cu ochiul celorlalţi jucători, pe care-i consideră oameni ca să-i omoare. Dacă eşti om şi-ţi trage cu ochiul, pui cartea jos şi zici "mort" iar, cel care are A-ul e poliţistul şi trebuie să-l prindă pe cel care trage cu ochiul. Killer-ul după ce a omorât primul om se poate declara mort, dar să tragă în continuare cu ochiul. Dacă killer-ul este prins, primeşte pedeapsă iar dacă killer-ul omoară pe toată lumea atunci poliţistul e cel care primeşte pedeapsa.

b) Fără poliţist

Aşa e cel mai interesant. La fel ca înainte, se extrag exact numărul de cărţi egal cu numărul persoanelor care joacă printre care să fie un K sau o carte care să primească semnificaţia de "killer" iar restul să fie oamenii normali. Nu mai există poliţist pentru că, acum toată lumea poate să prindă killer-ul dacă-l vede trăgând cu ochiul altei persoane. Adică, killer-ul trebuie să-i tragă cu ochiul unei persoane asigurnându-se că nimeni altcineva nu-l vede. Dacă e prins, primeşte pedeapsă iar dacă un om se înşeală şi prinde omul nepotrivit, omul care se înşeală primeşte pedeapsă.

5. Numerele

Joc recomandat în ore când vă plictisiţi sau când aveţi mult de mers cu trenul şi nu mai ştiţi ce să faceţi. Se joacă de obicei în doi, în felul următor: luaţi o foaie şi un pix şi rugaţi pe cineva să vă scrie într-un cerc toate numerele dintre 1 şi 100 fără să trageţi cu ochiul voi doi, care jucaţi. Apoi, unul dintre voi alege un număr din intervalul respectiv iar celălalt trebuie să îl găsească. Cel care îşi găseşte numerele cel mai repede câştigă. (Ar trebui cineva să vă cronometreze sau să vă cronometraţi unul pe altul, dar credeţi-mă că se pot improviza tot felul de chestii)

6. Ce face unu fac toţi (mulţam Iulia pentru sugestie, era să uit de jocul ăsta!)

E foarte simplu, chiar explicat în titlu deja. Îl poţi juca în pauză la şcoală (imaginaţi-vă 4-5 fete dând ture prin liceu şi făcând pe avionul), în camping, într-un oraş străin, la un chef, în tren ... absolut oriunde.

Pentru cine nu s-a prins încă, se joacă aşa: alegeţi o persoană(preferabil una cu multă imaginaţie) şi încercaţi să faceţi exact tot ce face ea.

7. 3 lucruri

Un joc simplu, foarte fain care poate menţine atmosfera "încinsă" o noapte întreagă într-un cort în vârful muntelui (şi asta vă spun din propria experienţă). Regulile sunt simple: fiecare, când îi vine rândul, spune trei lucruri cât mai ciudate despre el ... două adevărate şi unul fals iar ceilalţi trebuie să se prindă care dintre cele trei lucruri este cel fals. E interesant cum afli lucruri noi şi ciudate despre ceilalţi, totodată dându-ţi seama şi cât de mult vă cunoaşteţi (ţineţi minte, FACEBOOK nu îţi spune întotdeauna adevărul despre o persoană).

8. Mimă

Nu cred că jocul ăsta vă este străin, dar o să îl explic oricum. Vă împărţiţi în două echipe şi pe urmă se oferă un voluntar dintr-o echip iar "rivalii" îi dau un lucru pe care să-l mimeze(orice: tampon, veioză, concubin, epopeea lui Ghilgameş ...) fără să vorbească şi fără să scrie iar coechipierii lui trebuie să ghicească lucrul pe care-l imită respectivul.

9. Ce începe cu ... şi intră într-o valiză

Ăsta s-au jucat puţin la Predeal ... varianta originală e mai perversă(adică ce intră în fund). E mai mult un joc de imaginaţie. Cum se joacă? Păi alegeţi o literă (la fel ca la Fazan) şi fiecare spune un cuvânt care începe cu litera respectivă şi crede că intră într-o valiză(se acceptă orice de la un par până la Hannah Montana). Trebuie să ai o minte deschisă şi muultă imaginaţie iar jocul ăsta cu siguranţă te va face să râzi.

10.Joaca de-a Dj-ul

Ţin minte că ne-am jucat de revelion şi am cântat până am răguşit. Fiecare participant se aşează pe câte un scaun (scaunele să fie aşezaze în linie dreaptă) şi îşi alege o melodie. Cineva stă în spatele lor şi joacă rolul de DJ ... adică pune mâna pe cap cuiva şi acel cineva începe să cânte melodia pe care a ales-o şi când DJ-ul îi ia mâna de pe cap se opreşte iar data viitoare când va avea mâna pe cap va continua de unde a rămas, între timp DJ-ul pune să cânte pe altcineva, astfel "mixând" melodiile şi ieşind cele mai ciudate şi uneori amuzante versuri.

Într-o zi, când eram pe terasă la un suc am modificat puţin regulile jocului ... adică cineva începea să cânte o melodie şi cineva continua cu altă melodie care conţinea un cuvânt care urma să fie spus de persoana care a cântat înainte... adică ceva gen ... "Trei culori cunosc pe ... lumeee, lumeee soro lume, de ce eşti prea .... da, sexy şi rea ..." sau ceva de genul ăsta.

Mai sunt şi alte jocuri, dar cel mai imporntant e de reţinut că dacă aveţi puţină imaginaţie puteţi să improvizaţi voi ceva sau să creaţi un joc nou modificând puţin regulile unui joc existent. Oricum, sper că a folosit cuiva lista asta(dacă nu aţi înţeles ceva, mă puteţi întreba) iar dacă mai cunoaşteţi alte jocuri interesante le puteţi menţiona la comentarii.

p.s. Aştept să-mi spuneţi care sunt următoarele 10 (reguli, motive, feluri etc.) pe care aţi vrea să le citiţi aici?

Seminar naţional - Predeal (30.08 - 03.09)

2011-09-04T23:40:00.002+03:00

Ştiţi că uneori ţi se poate întâmpla un lucru care te schimbă pentru tot restul vieţii ... ei bine, acest seminar naţional pentru mine face parte dintre aceste lucruri, fiind cea mai reuşită experienţă de acest fel din viaţa mea şi cu siguranţă acolo s-au petrecut cele mai frumoase şi emoţionante momente din vara asta. Ar fi mult prea multe de spus, aşa că o să încerc să vorbesc doar despre anumite lucruri:

Oamenii.

Nu pot să vorbesc despre asta decât cu lacrimi în ochi. Mă bucur extrem de mult că am ajuns până acolo şi pentru că am cunoscut atâţia oameni extraordinari cu care am legat prietenii frumoase. Au fost 17 echipe, 87 de adolescenţi ... fiecare având propriul stil de a gândi, de a face ceva şi toţi fiind foarte inteligenţi, creativi, veseli şi extrem de sociabili. A fost interesant să auzi atâtea păreri, fiecare fiind într-o oarecare măsură diferită de a ta şi să socializezi cu oameni din toate colţurile ţării. În prima zi, echipa noastră s-a unit cu o echipă din Galaţi, Energy Willow (de la care am învăţat ce înseamnă peleţii şi cu care ne chinuiam în fiecare dimineaţă să facem o prezentare) iar facilitatorul a fost Cătă. Pe ei i-am cunoscut cel mai bine şi cu ei am împărţit cele mai multe "experienţe". De precizat şi că la sfârşitul fiecărei zile prezentam ce am făcut în faţa altui holding de la care aşteptam feedback iar cei care ne-au "zguduit" bine în a doua zi ne-au ajutat cel mai mult ... atât prin răspunsul pe care l-am găsit întrebărilor puse de ei dar şi prin faptul că am ajuns să colaborăm şi ne-au ajutat cu câteva lucruri la pitch. În mare, pot să spun că atunci când ajuns acolo eram nişte străini, iar până am plecat am devenit o mare familie.

BANIDEI + ENERGY WILLOW + CĂTĂ = BANII VERZI

Dacă am vorbit despre participanţi, ar trebui să vorbesc puţin şi despre organizatori pentru că ei au gândit toată treaba asta şi lor le datorăm tot ce s-a întâmplat acolo. Toţi au fost oameni de viaţă, cu simţul umorului extrem de dezvoltat dar şi dispuşi să te asculte şi să te ajute dacă ai nevoie de ceva. De apreciat faptul că au reuşit să ne motiveze, să ne distreze şi să ne unească atât de bine şi într-un final să ne schimbe şi să ne ajute să evoluăm.

Vă mai amintiţi opera noastră de la seminarul regional?

hai să vă arăt şi cine se ascunde în spatele numelor ...

El e Tibi, şeful ~~de trib~~ de juriu

Paul, cu pălăria lui care seamănă cu a mea

Oana ... adică "Cum nu-i ştiuca ca calcanu, nu-i nici Oana ca bibanu! / Linişte-n platou, începe OANA SHOW!"

Sorin

şi, Marius cu care nu am poză

Atmosfera.(sau ce am făcut?)

În prima zi, am descoperit că avem fiecare un plic cu numele nostru pe perete şi că în acele plicuri ceilalţi ne pot lăsa sugar cube-uri, adică bileţele cu mesaje în caz că i-am impresionat sau le-a plăcut ceva la noi iar după ce am lămurit chestia asta, ca de fiecare dată la un început de seminar, am început să ne jucăm puţin ca să ne cunoaştem adică am făcut o "hartă" mare în spatele hotelului şi ne-am poziţionat fiecare aproximativ unde ar veni oraşul nostru faţă de Predeal, am făcut un topogan pentru mingiuţa lui Cătă şi apoi ne-am împărţit în holding-uri şi am făcut un concurs care consta în cine aduce mai multă apă de lângă brad iar după asta am făcut un fel de "puzzle" ... adică erau nişte hârti cu jumătăţi de cuvinte şi trebuia să-i găsim pe cei care au cealaltă jumătate ca mai apoi să desenăm ceva sugestiv. A urmat o seară mai seacă pentru că încă nu cunoşteam prea multă lume şi am stat mai mult cu echipa, chiar şi la "Romaninan party" (erau chefuri tematice în fiecare seară).

Holding-ul nostru

A doua zi s-a bazat pe "Creativitate & Inovaţie", am mai glumit şi ne-am distrat foarte tare datorită "Zeului cu templul la 310" adică Alex, colegul nostru de echipă care a încins puţin lucrurile pe acolo. Pe lângă asta ne-am mai jucat, dar în cea mai mare parte am fost serioşi. Am învăţat (printre multe altele) să ne ignorăm limitele, să fim îndrăzneţi, să nu ne mai auto-cenzurăm şi că orice idee e bună. Astfel, cartonul unui sul de hârtie igienică s-a transformat într-un transportator de furnici afectate de Cernobâl, în care să se relaxeze şi să-şi revină. Mai târziu, dintr-o cutie cerşită pe la cantină s-a născut "Domnul Gâdilici", o maşinărie pentru oameni trişti care ar putea fi una dintre opţiunile pe care le-ar avea un Centru de relaxare şi înveselire, oferit de BANIDEI(firma noastră dă idei de afaceri, dacă nu mai ţineţi minte sau dacă nu ştiţi). Asta vroiam noi să pregătim şi să îmbunătăţim pentru pitch-ul din penultima zi. După ce am terminat pregătirile, ne-am întâlnit cu holding-ul Oanei (holding-ul de studenţi) şi a trebuit să prezentăm ce am pregătit în faţa lor, ca mai apoi să primim un feedback ... să nu vă mai spun cât ne-au chinuit şi cum ne-au întors pe toate părţile sâcâindu-ne cu departamentele şi cu multe alte chestii ... ca mai târziu Andrei, tipul care ne-a "supărat" cel mai tare să ne explice mai bine ce vroia să ne zică şi într-un final să ne propună să colaborăm. Mai târziu a fost un foc de tabără, la care am lălăit câteva ore cu The Board (echipa lui Andrei) şi Biorecy(nişte tipe din Constanţa care se ştiu foarte bine la chitară) şi câţiva de-ai noştri:

Apoi, a urmat My favourite celebrity, unde am fost îmbrăcată ca Avril Lavigne iar apoi "priveghiul verii" la noi în cameră, fiind ultima zi de vară. Astfel, Banidei a dezvoltat o nouă afacere(Evenimente funebre, haz de necaz) şi a lipit pe uşa camerei 210 un desen pe măsură.

focul de tabără, încă în picioare

Bu pictând pe balcon

Cu Sergiu, făceam moaca zâmbitoare şi moaca supărată

Seara, pe balcon ...

A treia zi s-a vorbit despre "Comunicare & Marketing" şi cu ocazia asta din nou am învăţat multe lucruri, care sunt extrem de utile şi în viaţa de zi cu zi, nu doar când vine vorba de afaceri. Atunci fiecare echipă şi-a filmat o reclamă şi şi-a pregătit o strategie de marketing pe marginea căreia din nou a discutat cu alt holding aşteptând un feedback. A fost ultima zi înainte de pitch aşa că s-a muncit pe rupte şi majoritatea au sărit nu numai peste party-ul "Rock 'n' roll" ci şi peste o bună parte din somn iar Banidei a sărit peste "botezul toamnei" pe care i l-a promis Barosanului (adică Dumnezeu). În seara aia am vorbit la telefon până târziu şi mi-am lăsat cartela în cameră iar colega mea dormea. Am bătut la uşă vreo 5 minute zicând "Andra, Andruţă ... te rog eu frumos deschide!" ca un soţ beat care vine dimineaţa acasă, stresând câinele juriului iar apoi am bătut la colegele de echipă la uşa cărora îmi răspunde Cătă ... iar pe fete le găsesc în halat respectiv în pijama. După ce îmi revin din şoc încep să întreb din nou disperată unde-i Andra şi ce-i cu ea. M-a salvat Bu care a intrat pe sub balcon şi i-a bătut în geam până a deschis(gândiţi-vă ce sperietură a tras săraca fată, mai ales pentru că i-am spus mai devreme că se întâmpla chestii ciudate la noi în cameră...).

Bu, intrând pe sub balcon (să-i dea Alex-adică Zeul- sănătate)

Penultima zi a însemnat "Leadership & Management" şi muuuultă muuuuultă muncă. Am fost în prima tură la pitch-uri, a patra echipă. Am fost foarte stresaţi şi am avut foarte multe emoţii, mai ales pentru că o mare parte dintre noi prezenta pentru prima dată ceva în faţa unui juriu şi ne-am mai încurcat, am mai sărit peste părţi din prezenzare, am uitat să dăm şi melodiile din powerpoint şi a trebuit să cântăm noi ... dar în rest a fost ok. Am prezentat afacerea şi ideile la pitch-ul sub forma unui "pici adevărat" , adică a unui copil care s-a născut când au venit organizatorii la Cugir şi am făcut echipa, care a început să facă primi paşi la seminarul regional şi care acum deja ştie destul de bine să meargă şi care învaţă cum să se descurce în lume. Juriul a fost ok, s-a arătat destul de mulţumit şi din câte am văzut atunci, le-a plăcut măcar aşa, puţin prezentarea. Până au prezentat şi celelalte echipe pitch-ul noi, după principiul "work hard, party harder" am început să ne facem de cap prin camere, pe la recepţie şi să ne simţim cât mai bine cu prietenii pe care ni i-am făcut pe acolo. A urmat Cina oficială şi multe lacrimi ... unele de bucurie, dar cele mai multe de tristeţe iar dacă nu erau fetele din camera vecină, cărora le stricam priveliştea dacă schimbam afişul, pot să bag mâna în foc că priveghiul verii se transforma în priveghiul nostru spiritual ... deci, mulţumesc mult vecinelor de cameră! Dacă vă interesează, câştigătorii au fost Pick a sheep, Biorecy şi Spitalul de legume iar dintre studenţi au câştigat colaboratorii noştri, The Board. A urmat "Gangsta night"(în stilul Al Capone), multe chefuri până dimineaţă şi multă, multă distracţie ... iar câţiva şi-au luat ţeapă aşteptând răsăritul (exact cum am păţit eu la seminarul regional).

Cam cu o oră înainte să prezentăm pitch-ul

În mijlocul prezentării (mă credeţi că am fost atât de stresată încât am uitat că aveam încă pălăria pe cap?)

Domnul Gâdilici (sau Zeul seminarului)

Ultima seară împreună

Ultima zi a însemnat încheierea conferinţei şi a primei ediţii a proiectului "Despre tine pentru viitorul tau", multe lacrimi, multe ore cu trenul, multe discuţii în recepţie, multe sugar cube-uri, multe schimburi de id-uri şi numere de telefon, multe îmbrăţişări de grup şi multă, multă melancolie.

Exerciţiu de imaginaţie: să te trezeşti cu imaginea asta 4 zile la rând ...

chiar înainte să plecăm ... muultă, muultă tristeţe.

Cu ce am rămas.

Cu multe amintiri frumoase, cu prieteni în toate colţurile ţării şi cu posibile destinaţii în viitoarele vacanţe, cu experienţă atât în comunicare, relaţionare cât şi în afaceri. Am rămas cu sugar cube-urile pentru că, la fel cum scria pe un bileţel din seria noastră de bileţele anonime "nu contează cine scrie, contează că ai lăsat o impresie bună cuiva ..."

#alte persoane care au scris despre experienţa asta: Laurenţiu , Iulia .. şi dacă mai sunt lăsaţi-mi comentarii şi vă adaug şi pe voi!

Asta a fost cea mai tare experienţă a mea din vara asta, a ta care a fost?

News

2011-08-30T05:50:00.000+03:00

1. O să plec la Predeal câteva zile, la un seminar naţional ... o să dau mai multe detalii sâmbătă seara / duminică , după ce mă întorc iar dacă o să am timp şi de unde, poate o să vă scriu şi de acolo.

2. Am schimbat pagina Despre... pentru că descrierea care era acolo mi se pare că nu mai merge pentru bloguleţ.

3. Când mă întorc, o să deschid o nouă categorie numită "10" şi acolo voi scrie tot felul de chestii care se învârt în jurul cifrei 10(gen 10 motive ca să, top 10, 10 feluri de a ... , 10 replici penibile ... mă rog, aţi prins ideea). Aici o să încerc să scriu mai mult la cererea voastră, despre ce îmi propuneţi voi ... Puteţi să începeţi să-mi propuneţi de acum, ca să am ce face când mă întorc de la Predeal.

Vă las, în 10 minute trebuie să fiu la tren ... ne citim la / după Predeal! Să ne ţineţi pumnii!

Adolescenţi, sentimente şi dramă

2011-08-27T05:29:00.002+03:00

Uneori ne simţim a dracu de singuri şi de multe ori când începem să simţim chestia asta intrăm în panică. Poţi să fii înconjurat de toţi prietenii pe care-i ai pe lumea asta, dacă-i priveşti mai atent îţi dai seama că în privinţa asta nu sunt cu nimic mai buni decât tine. După ce realizezi asta îţi dai o palmă şi încerci cu disperare să simţi ceva, să te apropi de cineva ... oricine ar putea să facă distanţa dintre azi şi mâine mai suportabilă, să te ajute să mai uiţi puţin sentimentul că eşti al nimănui şi că nimănui nu-i pasă de tine. Eşti atât de fragil şi totuşi în căutarea asta disperată dai cu capul de toţi pereţii care-ţi iasă în cale, goleşti toate sticlele de gin, whisky sau vodkă care ajung la tine pe masă şi te agăţi de fiecare scânteie care pare să se aprindă, de orice ar putea reperezenta un scop sau orice te-ar putea face să vezi viaţa puţin mai colorată(ca să nu zic ROZ- rozul mă deprimă). Şi, chiar dacă faci toatea astea încă ţi se pare că trăieşti cea mai mare dramă.

După ce se golesc toate paharele şi toată lumea pleacă şi vezi cum toate încercările tale dau greş începi să te trezeşti tot la fel de singur(sau chiar mai singur, dacă în tot procesul ăsta chiar ai reuşit să simţi ceva) şi începi să crezi că ai pierdut tot când de fapt nu ai pierdut încă nimic de fapt. Nu ai pierdut nimic pentru că încă nu ai câştigat nimic pentru că povestea ta nu e o poveste despre sticle, sentimente şi persoanele din jurul tău ... povestea ta e o poveste în care (din păcate) tu eşti protagonistul şi tu eşti vinovat pentru tot ce ţi se întâmplă iar tu în loc să te lupţi pentru lucrurile pe care le doreşti alegi mereu calea uşoară dar din păcate nu există scurtături pe drumul vieţii. Nu ai cum să câştigi respectul cuiva fluturându-i pe la nas câteva bacnote sau încrederea şi dragostea împărţindu-ţi cu el sticla de vin. Asta niciodată nu o să fie suficient. Ca să câştigi şi să menţi tot ce am menţionat mai sus e nevoie să faci anumite sacrificii la un moment dat, sacrificii pe care nu mulţi sunt dispuşi să le facă.

Ideea e că degeaba speraţi să vă pice ceva din cer, să obţineţi ceva fără să oferiţi altceva în schimb sau măcar să depuneţi puţin efort pentru asta.

Întrebarea mea este ... se merită sau nu se merită să faci acele eforturi şi sacrificii?

"Amintiri" din vacanţe

2011-08-21T01:18:00.002+03:00

Acum câteva seri m-am uitat cu o colegă printre nişte poze mai vechi făcute în timpul vacanţelor şi aproape din fiecare am câteva poze mai "neconvenţionale". Aventurile şi întâmplările mai ciudate tot timpul sunt sarea şi piperul când povesteşti ce ai făcut şi chiar dacă atunci te enervezi sau plângi, mai târziu râzi cu lacrimi de fiecare dată când priveşti pozele sau când îţi aminteşti ce s-a întâmplat.

Încep cu chestiile care nu-şi au locul în peisaj, sau pe care pur şi simplu nu te-ai aştepta să le vezi:

Om căzut la datorie, într-un parc în Alba

Tata are o vorbă: iubirea şi ... nevoile fiziologice au ceva în comun: nu ştii când te iau, iar când te iau trebuie să te duci ...

Welcome to Paris ... :)

... amintiri din aeroport:

Tot prin Franţa, în renumitul aeroport fără bănci

În Cluj, după ce ni s-a anulat zborul spre Roma

(să ştiţi că distracţia şi întâmplările de pe autocar-gen "Ţî bine?Bine!", pipi la unguri, mesaje disperate care ajung "hituri" pe facebook- nu se compară cu 2 ore cu avionul):

şi, alte poze care au în spate câte o poveste amuzantă:

Moartea cu care m-am sărutat în faţă la San Angelo. Stătea săracul acolo şi vin ai noştri cu filosofia lor de români get-beget zicând: "Hai să-i ţâpăm bani româneşti că nu să prinde!" şi, efectul de turmă loveşte din nou vreo 5 minute ... până începe Moartea care ar trebui să "nu să prindă" să vorbească în româneşte...

Ştiţi cum e să muriţi de foame în timp ce vă plimbaţi prin Versailles? Nu vă doresc!

... după o noapte cu viermi care se plimbă liniştiţi pe sub pernă, eu vânând gazele (adică gâze) şi fete somnambule.

În "croazieră", făcând cu mâna sinistraţilor ... savurând un amărât de pahar de Coca-cola cu 6 lei şi cântând Who the fuck is Alice?(Adică Smokie- Living next door to Alice cu câteva modificări)

Am găsit varianta cu "Who the fuck is Allice?" cântată chiar de Smokie ... ok, ascultaţi şi imaginaţi-vă cum se auzea melodia asta cântată de un vaporaş/autocar plin:

Voi ce amintiri amuzante din vacanţe aveţi?

Scarface

2011-08-17T22:50:00.005+03:00

What you lookin' at? You all a bunch of fuckin' assholes. You know why? You don't have the guts to be what you wanna be? You need people like me. You need people like me so you can point your fuckin' fingers and say, "That's the bad guy." So... what that make you? Good? You're not good. You just know how to hide, how to lie. Me, I don't have that problem. Me, I always tell the truth. Even when I lie...

(Al Pacino - Scarface)

Vroiam de mult să postez replica asta şi, la câte s-au întâmplat în vara asta acum mi s-a părut cel mai potrivit moment să o fac.

P.S. S-ar putea să urmeze un articol foarte lung şi detaliat despre natura umană.

DECI, PĂRERI?

Greşeli

2011-08-12T05:25:00.002+03:00

Nu înţeleg de ce toţi se tem atât de mult de greşeli. Oricât vă feriţi, până la urmă tot o să găsiţi un mod de a greşi într-un fel sau altul. Degeaba încercaţi să schiţaţi hărţi şi degeaba căutaţi un manual de instrucţiuni pentru fiecare lucru pe care aveţi de gând să-l faceţi. Degeaba staţi cu nasul prin cărţi gen cum să ai o viaţă fericită în n-şpe mii de paşi. Alergaţi degeaba după perfecţiune. Perfecţiunea nu există sau cel puţin nu a fost făcută pentru voi. Întrebarea nu e care e alegerea corectă pentru că nu există aşa ceva ci care alegere vi se potriveşte, care poate să vă definească. Dacă o să alergaţi obsesiv după ce e corect într-un final o să vă luaţi după etichetele puse de ceilalţi şi o să ajungeţi exact ca ei, cu aceleaşi idei, urmând aceleaşi sfaturi de duzină.

Un om care nu greşeşte e un om care nu trăieşte, un om care încă încearcă să se încadreze în limitele impuse de societate, un om care încă joacă după regulile lor. Un om care îi lasă pe alţii să decidă în locul lui ce e bine şi ce nu, ce e corect şi ce nu.

Încă sper că într-un final măcar câţiva dintre voi se vor dezlega la ochi şi vor încerca la rândul lor să-şi creeze universul după propriile reguli, preluând controlul asupra propriilor vieţi şi bucurându-se de libertatea de a greşi în stilul proprou.

Da, eu am greşit mult ... şi abia aştept să mi se ofere ocazia de a greşi din nou ... ştii de ce? pentru că din greşeli s-au născut cele mai frumoase amintiri pe care le am până acum.

Evadarea din rutină

2011-08-09T02:20:00.003+03:00

Nu am mai scris de câteva zile, dar s-au schimbat destul de multe. Am fost trei zile la o cabană cu nişte colegi şi a fost superb, am reuşit în sfârşit să evadez din rutină şi să-mi "iau viaţa înapoi". Nu cred că înţelegeţi ce spun, dar o să încerc să vă explic. În ultimele săptămâni am fost de nerecunoscut, erau prea multe dezamăgiri şi vise spulberate pentru un început de vară şi mi-am pierdut orice chef de a face ceva, de a ieşi sau de a vorbi cu cineva. Totul era deja atât de previzibil iar toţi păreau atât de siguri pe ceea ce fac încât simţeam că eu nu aveam ce căuta între ei.

Totul părea atât de fals şi de forţat şi pur şi simplu nu mai puteam să suport. Aveam nevoie de ceva care să mă salveze, să mă ajute să evadez din rutina asta care deja mă sufoca, să-mi ofere puţină speranţă sau măcar o şansă să-mi demonstrez că lucrurile pot fi şi altfel. Am încercat să plec la Caransebeş dar am eşuat lamentabil. Din fericire, nu am apucat să simt prea bine gustul eşecului pentru că nişte colegi mi-au propus să mergem la o cabană pentru 3 zile.

Cum am ajuns acolo, deja starea mea era altfel. Nu mă mai întrebam care e locul meu şi cum să lupt ca să-l câştig, nu-mi mai făceam griji ce să spun ca să nu fiu judecată greşit sau ca să nu mă dau de gol, ei deja mă cunoşteau şi mă apreciau aşa cum sunt. Am avut destul timp să-mi amintesc cine sunt şi să resuscitez toate lucrurile care-mi plac la mine. Am avut timp să-mi fac speranţe şi să-mi adun forţele pentru un nou început.

Concluzia? Chiar şi atunci când toate merg prost şi nu găseşti nici o soluţie, există o portiţă salvatoare prin care poţi să mergi mai departe, trebuie doar să o vezi şi să găseşti un mod prin care să iei cu tine ceea ce merită, ca să nu mai ai motive să te întorci sau să priveşti în urmă.

Deci, mulţumesc! Mă faceţi să-mi fie dor de şcoală şi să aştept să înceapă cât mai repede. Vă iubesc!

(o parte din grup, la focul de tabără)

Seriale - recomandări

2011-08-01T03:10:00.001+03:00

E vară, ori e prea cald ori plouă. Probabil o mare parte dintre voi nu ştiţi ce să mai faceţi şi vă plictisiţi groaznic. Haideţi că vă dau ceva cu care să mai omorâţi plictiseala: top 3 cele mai bune seriale pe care le-am văzut până acum. Sunt seriale foarte bine gândite, care merită vizionate şi sunt perfecte pentru cei care pierd nopţile la calculator sau pentru cei care se ascund de căldură în timpul zilei:

1. House M.D.

Mulţi ştiu cât de obsedată am fost de serialul ăsta ... sunt episoade pe care le-am văzut de cel puţin 3 ori, vorbeam despre el cu fiecare ocazie la modul că prietenii mei ştiau ce se întâmplă într-un episod cu lux de amănunte, cu toate că nu s-au uitat niciodată la House până atunci. Ce e atât de captivant la serialul ăsta? În primul rând, mă fascinează personajul principal care a dat şi numele serialului. E un doctor genial care se ocupă de cazurile mai speciale care nu pot fi diagnosticate de nimeni altcineva. E obsedat de mistere, de dezlegat "puzzle-uri", în orice formă ar putea fi ele şi îi place la nebunie să rezolve orice poate însemna mister(... nu întodeauna prin cele mai ortodoxe sau etice metode) în timp ce-şi torturează echipa şi, în mod special şefa. E extrem de anti-social, sarcastic, morocănos şi este sigur că "Everybody lies" dar, această "deviză" nu o foloseşte doar ca să-i înjosească pe cei din jur, ci de multe ori îl ajută să-şi rezolve cazurile. Datorită unui accident din trcut, merge ajutat de un baston (care-i conturează imaginea de om dificil şi morocănos) şi datorită durerilor pe care trebuie să le îndure în fiecare zi, este dependent de Vicodin. Singurul lui prieten e Wilson, cu care face tot felul de pariuri şi jocuri. Pe lângă drama şi cazurile care trebuie rezolvate, întodeauna se întâmplă ceva sau dă House o replică cuiva care mă face să mă prăpădesc de râs. E interesant să-l urmăreşti pe House în timp ce-şi rezolvă cazurile în stilul propriu, de cele mai multe ori ca un adevărat detectiv dar şi cum o terorizează pe Cuddy, face mişto de Chase sau de Forman iar Cameron se chinuie să-l vrăjească, însă fără succes.

Un trailer:

House, caracterizat de alte personaje(e cam dramatic, dar o să fac curând un top 10 cele mai amuzante momente din serial)

2. Veronica Mars

Tocmai când, după ce mi-am pierdut complet încrederea în seriale cu adolescenţi (după ce am văzut câteva episoade din Glee) am dat peste serialul ăsta care din păcate are numai 3 sezoane şi care a fost filmat între 2004 şi 2007. Este un serial foarte interesant care o urmăreşte pe Veronica Mars, o adolescentă inteligentă şi o detectivă foarte talentată şi asta se vede nu numai când îşi ajută colegii să-şi rezolve problemele, ci şi când se ocupă de "treburi serioase", scoţând la iveală secrete întunecate ale oraşului, trimiţând la închisoare adevăraţii criminali, de cele mai multe ori descurcându-se mult mai bine decât şeriful local, cu care intră destul de des în conflict. Încă ceva, Veronica nu e genul de fată drăguţă, iubită şi admirată de toată lumea, din contră, datorită faptului că îşi cam bagă nasul peste tot şi dă peste cap planurile '09-erilor (adică ăia şmecheri şi bogaţi) îşi face foarte uşor duşmani, la început singurul ei prieteni fiind Wallace, pe care în prima zi de şcoală, după ce motocicliştii l-au dezbrăcat şi l-au lipit de un stâlp în curtea şcolii şi toţi ceilalţi râdeau şi făceau poze cu el, ea l-a dat jos iar apoi, într-un mod ciudat s-a împrietenit şi cu Weevil, şeful motocicliştilor şi, pe rând cu Duncan(ex-prieten, posibil frate vitreg) şi Logan(care mult timp i-a făcut zile fripte), doi dintre cei mai apreciaţi '09-eri şi într-un final câştigând respectul şi încrederea directorului.

Amuzant, misterios, imprevizibil, apreciat chiar şi de Stephen King, acest serial cu siguranţă o să vă ţină lipit de calculator, cu sufletul la gură de la primul până la ultimul episod.

Trebuie văzut! Măcar o dată!

Sezonul 1, de aici se începe:

Trailer, dar în majoritatea scenelor e deja la facultate, adică sezonul 3:

3. Medium

E primul serial pe care l-am urmarit cap coadă, poate de asta am o slăbiciune pentru el. Îl mai prind pe Diva din când în când şi urmăridu-l realizez că încă nu şi-a pierdut farmecul, cu toate că am văzut toate episoadele. Personajul principal e Allison Dubois(care există şi în realitate), soţie şi mamă a 3 fete care se hotărăşte să-şi folosească "darul" care o chinuie de când era mică ajutând la rezolvarea cazurilor la care lucrează pentru procuratură. Ea, la fel ca fetele ei are abilitatea de a-i vedea pe cei morţi, de a vorbi cu ei şi, pe lângă asta de multe ori visează tot felul de lucruri din viitor sau din trecut care ajută la prinderea unor infractori periculoşi sau la prevenirea unor crime oribile. Serialul ne-o prezintă încercând să-şi descifreze visele şi ajutând procuratura să rezolve cazurile mai dificile, confruntându-se cu şi cu problemele de acasă, pe care le rezolvă împreună cu soţul ei, Joe, care e incredibil de înţelegător şi care e disponibil să o asculte chiar şi în mijlocul nopţii când se trezeşte dintr-unul dintre coşmarurile ei. Mi-a plăcut foarte mult că nu au prea multă legătură episoadele între ele, deci le poţi urmări pe sărite fără să-ţi faci probleme că nu o să înţelegi ce se întâmplă şi de ce.

Promo, care ne-o prezintă şi pe adevărata Allison Dubois:

Trailer:

Deci, sper că aţi găsit ceva interesant şi vă urez VIZIONARE PLĂCUTĂ.

Dacă aţi văzut vreun serial bun, nu ezitaţi să mi-l recomandaţi!

Doar alt răsărit ...

2011-07-29T05:38:00.002+03:00

Rutina, unul dintre lucrurile care nu m-au caracterizat niciodată şi totuşi, iată-mă pentru a nu ştiu câta oară la calculator, cu o ceaşcă de cafea în faţă aşteptând răsăritul. Ce poate să mai promită răsăritul ăsta, ce poate să mai aducă nou? E ca o reluare proastă pentru că ştiu că ziua de mâine va fi exact ca şi cea de azi, ca şi cea de ieri şi va semăna incredibil de bine şi cu oricare alta de acum câteva săptămâni.

Să ştii diferenţa, ăsta e unul dintre cele mai importante lucruri în viaţă. Când faci tot cam aceleaşi lucruri nu ai ce diferenţă să simţi, nu ai cu ce să-ţi compari experienţele. Poate câteodată una dintre cele mai mari tragedii e că nu poţi plăti pe cineva să trăiască în locul tău, să suporte loviturile şi să se descurce cu problemele tale pentru că tu nu mai ştii ce să faci cu ele. Dar nu e cazul meu. Eu ştiu diferenţa. Ştiu cum e să priveşti răsăritul stând întinsă lângă un foc de tabără în vârful muntelui, ştiu cum se reflectă lumina soarelui în apa unui lac la primele ore ale dimineţii, ştiu cum e să priveşti răsăritul dintr-un tren crezând că tocmai ai avut cel mai tare weekend din toată viaţa ta, ştiind că tot ce ai trăit nu o să se repete şi data viitoare când vei străbate acelaşi drum vei fi deja altcineva şi nu vei mai simţi acelaşi lucru. Ştiu. Şi simt că sunt blocată aici dar deja am făcut tot ce se putea face şi singura variantă e să merg mai departe şi să-mi lărgesc orizontul, sperând ca următorul răsărit să mă prindă prin alte părţi ...

Anyway, care e cel mai frumos răsărit pe care l-aţi privit până acum? De ce?

Ani de liceu, cu absenţe la română ...

2011-07-26T03:35:00.010+03:00

În ultimul timp parcă mi s-a făcut dor de zilele în care mă trezeam ştiind ce zi grea mă aşteaptă la liceu. Ştiu că sună nebuneşte ce am spus, dar oricât de grele şi de proaste se anunţau zilele alea, în totdeauna treceau cu bine pentru că tot se întâmpla ceva care mă făcea să zâmbesc, care colora peisajul şi care într-un fel mă făcea să mă bucur gândindu-mă că o să fiu acolo şi mâine. O să pun câteva poze care-mi amintesc cum făceam haz de necaz, cum ne distram sau cum reacţionam la anumite lucruri care se întâmplau în jurul nostru:

În primul rând, dacă ar fi să aleg o poză care ar defini clasa a X-a pentru mine, cu siguranţă ar fi asta:

Somnul de după teza la mate

Vă amintiţi cheful ăsta? Ei bine, eu nu ...

Prietenii mei din ora de fizică: ION (=invalid, oarecum neputincios) şi ANA(=acum nu am). Nu o să vă spun tot ce mi-a trecut prin cap când mi s-a stricat mărţişorul şi am creat cele două personaje, dar pot să vă spun că Ion a ajuns să depindă de Ana şi povestea nu a avut un final fericit.

Se ştie! (Dreptul la muncă nu poate fi îndrăgit)

Când creativitatea e prea încurajată ...

Ni s-au pus camere de filmat pe holuri, ne-am comportat ca atare:

Distinsul domn Matin Pascal

Numai la ora de religie (că altfel vă plesnesc!)

Ca în excursie ... (băăăi ăştia, ne mişcăm şi noi?)

... pentru că mesajele în sticlă nu mai sunt la modă

perioada tezelor = perioada în care dacă intri într-un bar vezi numai liceeni cu caietele în braţe învăţând pe rupte

Bă Ghiţoaică, nu m-am putut abţine ...

Şeptica dintre mese

Totul sau nimic?

Cum ce caută poza asta? Ăla e locul care ne face să ne simţim liceeni. Acolo ne întâlnim după o lucrare şi plângem împreună, acolo stăm şi râdem de cum s-a îmbrăcat X şi Y astăzi, de acolo îi vedem pe cei care vin de la magazin şi de acolo îi asaltăm şi le halim chipsurile, acolo aflăm ultima bârfă, acolo zace Bea dimineaţa şi se asigură că ştim ce zi proastă ne aşteaptă, acolo stăm şi ne facem curaj să intrăm la oră, de acolo ne strâmbăm la camere sperând că ne vede directorul. Mă mai întrebaţi ce caută poza asta?

Asta vezi când ieşi de la o lucrare: (prima dată am crezut că am murit şi am ajuns în rai)

Cabinetul Ioanei (asta e singura poză în care nu avem boluri şi macaroane prin cap)

Iubita mea colegă de bancă (nu vă daţi seama prin ce a trebuit să treacă!)

Chefuri cât se poate de normale ...

Cristina ne-a zis că aia trebuia să fie un castel din spanac. Ori ne-a minţit, ori e foarte nepricepută la chestii de-astea....

şi ar mai fi ... multe încă! Momentan doar pe astea le-am găsit. Sper că v-au plăcut şi că v-aţi distrat privindu-le.

Ca peisajul să fie complet, închei cu melodia care mi-a marcat anul ăsta şcolar: de câte ori eram pe tribună(sau dracu ştie pe unde) şi chiar mă simţeam bine, melodia asta îmi amintea că am de dat o lucrare şi pe care mă rugam să o aud de câte ori mă prindea câte un prof citind şi mă scotea la tablă şi tocmai atunci nu vroia să pornească. Încă sar de 3 metri în sus când o aud, uitându-mă ca o disperată în stânga şi în dreapta sperând că nu e ora de mate sau cel puţin că nimeni nu m-a văzut dormind. Dacă nu sunteţi de la David Prodan, enjoi: (dacă sunteţi şi vreţi să aveţi o zi bună atunci vă recomand călduros să săriţi peste)

Vouă ce vă aminteşte de liceu? Cu ce amintiri aţi rămas?

Atitudine

2011-07-25T01:25:00.000+03:00

Vreo 3 zile m-am gândit să-mi şterg blogul. De ce? Lumea nu citeşte, cei care mă vizitează sunt pe cale de dispariţie şi în ultimul timp când îmi vorbeşte cineva despre el, îmi vorbeşte de rău.

Şiii .... ştiţi cum m-am simţit? Ca şi când cineva îmi ceartă copilul şi eu nu pot să intervin şi să-l apăr pentru că ştiu că are dreptate.

Uite ce m-a inspirat să scriu postarea asta, în loc să îmi iau rămas bun printr-un mesaj emotiv, stupid şi egoist: Mi-am dat seama că iubesc locul ăsta şi tot ce i se întâmplă e din vina mea, pentru că nu am ştiut să-l "cresc", n-am ştiut cum să las să se vadă cât de mult îl iubesc.

Asta se va schimba ... nu pot să promit că o să fiu o mamă bună, dar pot să încerc iar voi puteţi să rămâneţi pe aproape să vedeţi cum evoluează situaţia (şi să mă trageţi de urechi dacă o să mai fie cazul).

Tema de azi? Atitudinea.

Ok, ştiu că aţi mai citit despre asta dar să nu uităm că scopul blogului e de a vă arăta altă faţă a lucrurilor, de a le analiza din alt unghi: din unghiul în care privesc eu (asta ar trebui să îmi amintească cât de tare sunt) .

Nu ştiu dacă mă crezi, dar înainte de toate, totul depinde de părerea pe care o ai despre tine, cum te autoapreciezi. Cine ştii că eşti, cine vrei să ajungi, ce aşteptări ai şi cât de mult crezi în tine ... de toate astea depinde vibraţia pe care o transmiţi, cum o simt şi cum răspund la ea cei din jur. Ei habar n-au cine eşti, tu le transmiţi un mesaj prin ce faci, ce spui sau ce încerci să reprezinţi. Tu ai puterea de a le spune cine eşti, te etichetezi singur iar ei nu fac decât să decodeze ce e scris pe fruntea ta şi să decidă dacă te plac sau nu. Nu spun că vor decoda corect, că te vor înţelege şi în special dacă nu or să te placă, nu spun că nimeni nu va încerca să te schimbe. Aici tot tu decizi: decizi dacă îţi pasă sau nu, dacă asculţi ce le spun sau îţi bagi căştile în urechi şi mergi mai departe. Aici, dacă nu eşti suficient de tare, eşti călcat în picioare şi eşti transformat în ce vor ei. Nu zic că nu vor apărea oameni care vor avea dreptate, dar trebuie să şti să-i identifici şi dintre acele 1000 de păreri să ştii să le selectezi doar pe cele 5 care chiar te vor ajuta şi care chiar merită atenţie.

O să transcriu o replică dintr-unul din filmele mele preferate, Bang bang you're dead :

"Unii oameni nu au nevoie de arme să te rănească, folosesc cuvintele sau râsul, le place să vadă că sângerezi până la moarte, le place să vadă cum îţi reprimi lacrimile, cum ai un nod în gât, înroşeşti, şi cum te abţii să plângi. După asta îţi dau o poreclă iar porecla asta te afectează, te schimbă până la cele mai mici molecule. Şi într-o zi te trezeşti, te uiţi în oglindă şi nu te mai recunoşti pentru că începi să îi crezi ... şi atunci ai pierdut. Vrei să strigi "vă rog, lăsaţi-mă în pace" dar nimeni nu te ascultă. Nu mai ai un nume pentru că ţi l-au luat iar într-o zi spui numele acela şi auzi cum pocneşte ceva. Îţi dai seama ce trebuie să faci: să îţi redobândeşti numele şi să faci asta în faţa întregii şcoli pentru că acolo ţi l-au luat şi trebuie să faci în aşa fel încât fiecare copil să-şi amintească ..."

dacă vedeţi filmul o să înţelegeţi mai multe, am găsit pe youtube partea din care am şi transcris monologul, poate vă trezeşte interesul:

Deci, o să fi tipul care e călcat în picioare cam peste tot pe unde îşi arată faţa şi care se mulţumeşte şi cu cel mai mic peştişor din lac sau tipul care poate să treacă prin mijlocul mulţimii cu capul sus şi care zi de zi devine din ce în ce mai pregătit să prindă cel mai mare peşte din lac? (întrebare retorică, nu aştept răspunsuri)

De azi spectacolul e al meu ...

2011-07-13T04:07:00.001+03:00

Mi-am îngrămădit trecutul în buzunarul de la piept şi mi-am luat în mâini viitorul. L-am privit cum creşte, cum se dezvoltă şi cum învaţă să ţintească tot mai departe cu din ce în ce mai multă precizie. Mi-am ancorat viitorul bine în bazele clădite cu multă grijă în trecut, am scos dintr-o cutie cele mai îndrăzneţe vise şi idealuri şi le-am privit cum se maturizează şi cum se metamorfozează devenind din ce în ce mai mari şi mai solide, iar speranţa ... speranţa lumina din ce în ce mai puternic plimbându-se liniştită şi sigură într-o lume plină de păpuşi şi păpuşari care vor rămâne încâlciţi pentru tot restul vieţii lor în propriile sfori. Eu nu vreau să fiu ca ei, eu mi-am tăiat când am putut sforile şi am renunţat la timp la orice m-ar putea controla sau limita... eu mă îndrept în altă direcţie. Mintea mea deja cunoaşte multe cărări pe care şi-au dorit mulţi să le străbată înaintea mea şi nu au ştiut cum sau nu au ajuns la destinaţie. Planurile mele sunt extrem de bine puse la punct şi ştiu exact unde trebuie să ajung şi ce trebuie să fac până acolo. Am o lume întreagă care aşteaptă să cresc, să devin suficient de mare şi de competentă ca să pun în aplicare toate planurile, crescute cu atâta grijă şi ca să pot deschide noi drumuri, schimba mentalităţi sau elibera posibile viitoare păpuşi.

Text scris lângă foc, după câteva zile în care nu am ascultat decât melodia asta:

şi după ce mi-am zis ... "Fă-mi un serviciu, şi povesteşte-mi cine sunt ...."

Leapşaaa

2011-07-10T18:01:00.003+03:00

După ce am stat în jurul focului cu nişte oameni extrem de dragi, am băut vin, am povestit şi am fumat tot ce am prins (mai spre dimineaţă chiar şi tămâie) şi am lăsat răsăritul să ne surprindă în formula în care eram şi când apusul s-a uitat ultima dată în urmă, trebuie să las distracţiile pe săptămâna viitoare (în care vreau să mă duc la Cinciş, să plutesc în neştire cu burta la soare câteva zile şi să mănânc mâncare cu gust de fum făcută de cei mai nepricepuţi bucătari pe o rază de trei campinguri) şi să trec la chestii mai serioase:

Mulţumită Dianei am primit prima leapşa pe blog:

Pentru această leapșă, înșiruie câte o carte preferată al cărei titlu începe cu câte o literă din alfabet. Dacă nu ai o carte pentru litere mai ciudate, cum ar fi Q, X sau K, o poți înlocui cu o carte preferată care conține acea literă în titlu. Ai voie sa pui în lista ta și carți care nu aparțin beletristicii.

Deci, trec la subiect:

A- Amintiri din casa morţilor - F.M. Dostoievski (Citită într-o noapte, vara trecută - o recomand)

B- Bănuiala unei umbre - Ludvik Soucek (Descoperită printre sutele de cărţi din sufragerie, studiată şi restudiată de sute de ori - o recomand celor deschişi la minte şi care sunt mereu dornici să descopere lucruri noi)

C- Ceartă cu filosofia - Gabriel Liiceanu (Citită în ora de fizică - cred că-şi aminteşte toată lumea cum am aterizat la tablă)

D- Despre neajunsul de a te fi născut - Emil Cioran (Îmi aduc aminte când am cumpărat-o - eram boboacă, era octombrie şi eram în prima excursie din liceu. În faţa mea stătea cineva mai mare cu 2-3 clase şi se minuna pomenind toţi sfinţii din calendar când a văzut ce mi-am luat eu din mall)

E- Elogiul prostiei - Vasile Pavelcu (Numai proştii nu au nici o îndoială - Sunteţi sigur? - Absolut sigur!)

F- Filosofia vinului - Massimo Dona (Am făcut-o cuiva cadou şi după câteva săptămâni mi-a venit încă un exemplar prin poştă. Nu e mare lucru de capul ei, dar o poţi citi chiar când nu ai ce face)

G- Ghidul nesimţitului - Radu Paraschivescu (Am primit-o cadou şi cred că a circulat pe la toţi prietenii mei)

H- Hanul Ancuţei - Mihail Sadoveanu (Pentru ora de română)

I- Invitaţie la vals - Mihail Drumeş (O carte pe care pur şi simplu am devorat-o. Recomand)

Î- Între Dumnezeu şi neamul meu - Petre Ţuţea (După o discuţie de câteva ore cu profu' de religie, m-am dus frumuşel şi am căutat-o la bibliotecă)

J- Jurnal de idei - Constantin Noica (Citită pe fugă înainte de olimpiada de filosofie. E genială, trebuie să o reiau cândva)

K- Fraţii Karamazov - F.M. Dostoievski (Mama mi-a recomandat-o. Cam greu de citit, dar dacă te duce puţin bibilica merge - mi-a plăcut şi dacă aveţi mintea mai înceată nu vă recomand să vă apucaţi de ea pentru că o să vă fie imposibil să o terminaţi)

L- Lorelei - Ionel Todoreanu (Am început să o citesc îm excursia lu' Rappa din vară, am terminat-o ceva mai târziu. Mi-a plăcut mult)

M- Misterele Parisului - Eugene Sue (Parisul a fost primul oraş de afară pe care l-am văzut, cartea am citit-o cu câteva săptămâni înainte să plec, de curiozitate)

N- Nuntă în cer - Mircea Eliade (E cartea mea preferată de la Eliade. Mi-a plăcut extrem de mult şi o recomand oricui ştie să citească)

O- O moarte care nu dovedeşte nimic - Anton Holban (Am citit-o pe tren, acum ceva timp. Foarte faină, o recomand şi pe asta)

P- Plumb - Bacovia (Mă refer la ediţia scoasă de Jurnalul Naţional, cu toate volumele. Am citit-o iarna trecută, cu câteva luni înainte să-l studiem pe Bacovia şi la şcoală. A fost o perioadă în care am citit extrem de multă poezie - eram tot cu Bacovia, Stănescu, Labiş şi Blaga după mine peste tot)

R- Roşu şi negru - Stendhal (Demuuuuuult, tare demuuuult am citit cartea asta. Dacă n-aţi citit-o nu spuneţi nimănui şi apucaţi-vă repede de ea)

S- Soarta unui om - Mihail Şolohov (Mi-am cumpărat-o din Cluj, după nişte discuţii din ora de română. Am citit-o în seara în care mi-am şi cumpărat-o. E bestială, o recomand.)

T- Traficantul de arme - Hugh Laurie (Tot din Cluj am luat-o şi pe asta, de curiozitate, fiind o mega-giga-ultra-extra fană a serialului House M.D. şi o recomand oricui, e scrisă într-un mod genial de un om genial dar asta mi-am propus să dezvolt într-un articol viitor)

U- Uşa interzisă - Gabriel Liiceanu (Am audiat-o la Sera acasă într-o duminică - parcă. O recomand)

V - Vis şi telepatie -Sigmund Freud (inspirată de inconfundabilul meu prof de psiho)

X- Crima din Orient Express - Agatha Christie (Deci tipa asta e genială, orice carte scrisă de ea prindeţi, merită să o şi deschideţi)

Y- Maitreyi - Mircea Eliade (Dacă nu era obligatorie pentru şcoală, nu o citeam până la capăt. Nu m-a prea prins, deşi cartea e bine scrisă şi pusă la punct, nu m-au prea prins romantismul şi toate chestiile alea dintre ei - poate am citit-o într-un moment prost în care nu aveam nici cele mai mici aşteptări de la dragoste, dacă eram şi eu îndrăgostită cred că mi se părea altfel)

Z- Zece negri mititei - Agatha Christie (V-am mai vorbit de tipa asta cu câteva rânduri mai sus şi nu mi-am schimbat părerea - era şi culmea sa mi-o schimb!)

Uite că am făcut-o şi pe asta. Unii autori se repetă iar alţii pe care îi ador nu apar deloc. Având în vedere că nu am nici 17 ani împliniţi, bănuiesc că lista asta se va schimba constant, cum se vor schimba şi preferinţele mele. Dacă ştiţi o carte bună care credeţi că mi-ar face plăcere să o citesc, chiar vă rog să mi-o recomandaţi.

*Am adăugat şi câte un mic comentariu între paranteze pentru că mulţi mă întreabă cum, când şi de ce citesc şi am sperat că astfel pot să-i lămuresc şi pe ei.

Deeeeeeeci, a sosit momenul în care dau provocarea mai departe. Am două persoane(bine, sunt mai multe, dar mă limitez la două) care sunt extrem de curioasă cum vor răspunde: Hapi şi Iulian

Prietenie?

2011-07-09T01:52:00.006+03:00

Mi-am tot propus să scriu dar nu am avut energia necesară să o fac. Stau în casă de o săptămână, am probleme destul de urâte de sănătate şi mă bucur de compania cuiva care nu face nici cât o ceapă degerată. Am găsit ceva ce am scris la Predeal, în prima seară, şi care mi-a ridicat nişte semne de întrebare.

Câteodată să fii la locul potrivit cu oamenii potriviţi valorează mai mult decât toată fericirea din lume. Fericirea e ceva extrem de relativ iar atunci când se termină de obicei încep belelele. Prietenia e mai mult decât râsete şi voie bună, e o garanţie că nu vei fi singur când ai probleme, că o să fie cineva la celălalt capăt al telefonului atunci când vrei să vorbeşti, chiar dacă e trecut de miezul nopţii. Fericirea vine şi trece dar despre prietenie se spune că poate dura toată viaţa. Fericirea niciodată nu o să ştii cum să o obţi dar prietenia ... prietenia e rodul sentimentelor şi a tot ce ai investit în celălalt, se hrăneşte cu căldura şi lumina a două suflete şi creşte şi înfloreşte de câte ori ai nevoie de un strop de speranţă, de câte ori ai nevoie de cineva ... dacă ştii cum şi unde să priveşti, vei descoperi tot ce mă chinui eu să descriu aici. Prietenia nu moare, ci după fiecare ceartă se întăreşte, devenind mai puternică şi mai specială. O prietenie se bazează pe defecte, defecte care vă apropie pentru că ştiţi să le acceptaţi, ştiţi să le transformaţi în altceva, se bazează pe acele chestii care în loc să vă facă să vă urâţi sau să vă îndepărtaţi, vă fac să vă iubiţi mai mult decât înainte. De multe ori, e un motiv în plus să continui.

Adevărul e că am şi prieteni care se potrivesc descrierii de mai sus şi cred că 2 degete sunt deja prea multe ca să-i număr. După ce am meditat mai mult, am ajuns la concluzia că tu eşti singura ta garanţie, chiar dacă ai astfel de prieteni. Întotdeauna tu eşti disponibil şi principala ta prioritate sunt problemele tale (şi la fel gândesc şi prietenii tăi care au şi ei probleme). Cel mai mult contează cum gândeşti şi cum ştii tu să te descurci, cum faci faţă situaţiei. Cred că asta o să dezvolt într-un articol viitor.

Voi ce credeţi, aveţi astfel de prieteni? Cum ar trebui să fie prietenul ideal?

Seminar regional - Predeal (30.06-02.07)

2011-07-04T02:19:00.026+03:00

EDIT: NE-AM CALIFICAT LA SEMINARUL NAŢIONAL! O SĂ SCRIU DESPRE ASTA MAI MULT PRIN SEPTEMBRIE, CÂND SE TERMINĂ.

A fost un seminar regional organizat pentru proiectul "Despre tine, pentru viitorul tau" în Predeal şi a ţinut 3 zile(ca orice minune). A fost o experienţă foarte faină (din punctul meu de vedere) care a meritat toată energia şi atenţia mea în zilele respective. O să încerc să vă povestesc cum a fost şi cu ce ne-am ocupat.

Pentru cei din Cugir, prima zi a început în jur de 5 dimineata iar de la 6 până pe la 2 şi ceva am fost tot din gară-n gară şi din tren în tren . Nu mă plâng, chiar ne-am distrat: am jucat cărţi, am cântat tot felul de cântece în gama falseto major până ce doi controlori şi-au făcut curajul să intre ca să ne informeze că nu suntem la discotecă şi ne-au rugat să cântăm puţin mai încet, chiar în gând, dacă se poate.Ne conformat cum am putut noilor reguli, dar tot nu ne putem abţine să nu râdem de versurile melodiilor care acum câţiva ani făceau furori.

(aveam mp3-ul în gură, dacă nu se observă)

În Predeal ne-au întâmpinat organizatorii şi, cei care au dorit au mers cu maşina iar cei care nu, au mers pe jos. A durat cam mult pâna ne-am cazat, dar s-a meritat. Condiţii bune, am avut nişte probleme cu frigul şi cu urşii iar cei care nu şi-au adus costumul de baie au avut probleme cu distracţia la SPA.

După ce am rezolvat problemele cu cazarea a avut loc deschiderea seminarului, ni s-au prezentat organizatorii (oameni frumoşi din toate punctele de vedere) şi a venit randul nostru sa ne prezentam echipa, afacerea şi ideile, fiecare în propriul stil. Noi am fost BANIDEI, firma care dă idei de afaceri, pune toate actele necesare la punct şi apoi vinde afacerea. Am făcut câteva versuri în care ne-am prezentat şi am încheiat cu o fină aluzie la vreme(la noi cand ploua, ploua cu idei!).

Apoi, au avut loc două activităţi care aveau ca scop principal să-i cunoaştem mai bine pe ceilalţi şi să învăţăm cum să lucrăm cu ei. În prima activitate aveai la dispoziţie 7 minute ca să cunoşti cel puţin 4 oameni iar primul care ajungea la 4 oameni ridica mâna şi striga ceva (nu-mi amintesc ce). Am cunoscut vreo 7 oameni, dar nu am ţinut minte tot ce a spus fiecare (trebuia sa-i întrebăm de firmă, motivele înscrierii şi să ne spună ceva despre filmele lor preferate) şi de aceea am preferat să nu mă arunc în faţă cu mâna sus strigând nu ştiu ce. La următoarea activitate fiecare a primit câte o foaie cu 14 întrebări (dintre care una nu avea răspuns şi pica din start) la care trebuia să răspunzi cu o persoană care îndeplineşte cerinţa respectivă, de exemplu, are un câine ... sau ştie cel puţin 3 lucruri despre Ceauşescu. Au fost câteva care chiar ne-au distrat, spre exemplu ... cine poate să facă cumpana în timp ce recită primele 2 strofe din Luceafărul :).

Au urmat două concursuri pe echipe ... nu, nu pe echipele pe care le-am format de acasă, ci pe echipe desemnate de nişte numere scrise pe câteva biletele (1,2 şi pana la 6 parca). Ideea era să lucrăm cu cât mai mulţi necunoscuţi, să spargem barierele dintre noi. Primul depindea de înălţimea turnului pe care l-aţi construit din foi A4 (destul de multe). Turnul treuia să rămână în picioare până la sfârşitul concursului şi să nu fie lipită baza de podea. La început ne-am luat cu studii matematice, cu încercări, cu formule şi de fiecare dată ceva nu mergea şi se dărâma săracul turn la cea mai mică mişcare (avantajul era că asta au păţit şi ceilalti) iar în ultimele 10 minute , având nişte cilindri gata făcuţi (destul de mulţi) şi o băza destul de solidă, gândită bine, ne-am apucat să le punem cap la cap şi ne-a ieşit cel mai înalt turn!

Apoi a trebuit să construim un "dispozitiv" din materialele folosite pentru turn care să poată proteja un ou care cade de la etajul 4 (fain, nu?). Din nou ne-am pus pe gândit si pe dezvoltat teorii despre aerodinamică (dacă m-ar fi văzut profu' de fizica ar fi fost mândru). Am denumit dispozitivul nostru "Apollo 12" şi după ce a fost aruncat de la etajul 4 a mai vizitat şi acoperişul prelungit al recepţiei şi abia apoi a făcut cunoştinţă cu asfaltul iar după toate astea A SUPRAVIETUIT!!!.

(ăsta e turnul nostru, şi ţin să precizez că tipul stă pe o masă)

(cu Apollo după aterizare)

Apoi, am fost la masa, care nu prea a fost facuta pe gustul meu dar am pana la urma nu am murit de foame. Apoi, au urmat discuţii legate de târgul din a doua zi, cum să ne pregătim şi am primit câteva materiale. Am rămas puţin în sala de conferinţe ca să ne gândim ce afacere să prezentăm şi sa încercam să vindem. Am ajuns la design gastronomic, întrebandu-l pe Paul(unul dintre traineri) daca ar vrea o piscină de Cola. Seara n-a fost nimic interesant, pe lângă poveşti, insomnie molipsitoare pe coridoare şi la un moment dat şi un chef, două, trei ...

A doua zi, micul dejun, bufet suedez şi noi am rugat pe cineva să "fure" vreo 6 cutii de gem pentru proiect. Seminarul a reînceput cu un recital extraordinar al celor care au întarziat cu o seară înainte la ultima activitate. Au cantat "Deşteaptă-te române" (da, tot în falseto major). Apoi discutam despre departamentele unei firme, despre funcţii si despre alte chestii legate de afaceri, facând fiecare o schemă şi explicând cam ce şi cum ar trebui pentru firma lor. Apoi, am discutat despre Orange si Apple şi despre felul în care lucrează ei, cum şi ce valori promovează, care e publicul ţintă, şi chestii pe care majoritatea le ştiam din temele pe care le-am avut de pregătit pentru seminar.

Dupa înca o masă au avut loc pregătirile pentru târgul de firme şi, noi, după ce am "furat" gemuri de la micul dejun şi am pus la bătaie toată mâncarea de prin camere am încercat să facem ceva care să arate bine.

A ieşit chestia asta care a primit şi o semnificaţie între timp.

macheta mai mare - noi 6 (membrii echipei) în bărcuţe, îndrumaţi de doamna profesoară ne croim drum printre obstacole spre seminarul naţional.

macheta mai mica- piscina Oanei (gemul portocaliu) si piscina lui Paul (care a zis clar ca vrea una) si încă o piscină, tot pentru un organizator (depindea de cine e mai aproape) . Pe pluta - biscuit e Sorin(cred că aşa îl cheamă), un tip foarte inalt iar piesa de rezistenţă, "prinţesa colecţiei" e TIBI, tipul care ne-a spus la începutul zilei că o sa fie RĂU, că o să ne supravegheze şi că vede şi aude ce facem şi de aceea lui i-am făcut un turn, din care să ne poată supraveghea pe toţi din piscina în care se lăfăie.

Apoi am încheiat nişte parteneriate, dar nu înainte de târgul de firme, cu Oana la microfon şi cu Paul în decor care avea mereu câte o replică înainte cu câteva secunde de pornirea camerelor de te sufocai de râs (Gen: "linişte-n platoooou/ urmează Oana shoooow" dânsând şi facând valuri)

Fază tare - după târg, toată lumea vine la noi la masă să guste câte ceva şi la un moment dat zice cineva "Vreau să-l manânc pe Tibi" iar Sergiu sare repede cu gura şi zice că pe Tibi nu-l mănâncă nimeni pentru că Tibi se mănâncă singur şi în timp ce se întâmplau toate astea, îl zărim sus pe Tibi razand şi uitându-se la noi ca la nişte nebuni.(corecta parteneriatele şi ne-a auzit).

(noi după târg)

Apoi, închiderea zilei, foarte scurt pe motiv că ne întâlnim la Hawaii party mai târziu. M-am dus cu două colege la jacuzzi dar nu puteam intra decât eu, care aveam costum de baie aşa că prima data am intrat la saună iar apoi fetele s-au dus la sală iar eu la jacuzzi.

Masa, din nou apoi Hawaii party. La inceput, era monoton, doar 2-3 colegi de-ai mei încercau să facă atmosferă dar, parcă oamenii au venit acolo la înmormântare, nu la chef. Până la urmă, s-a încins atmosfera de s-a prea încins şi până la sfârşitul serii doar cei chiar foarte bolnavi au stat jos. A fost un concurs de baut cocktailuri pe echipe iar cel care termina trebuia să-şi pună paharul în cap, aşa că destul de mulţi(printre care şi eu) au făcut baie cu suc şi apă. A fost foarte, foarte fain şi ne-am distrat foarte bine şi am încheiat cheful cu "După ani şi ani" de la Compact, melodia care m-a traumatizat şi care mi-a marcat pauzele în ultimul an şcolar.

Dupa chef, am fost la niste colege în cameră şi am discutat vrute si nevrute aproape 2 ore şi apoi ne-am dus sus la băieţi, care "vânau" ursoaica, care a întârziat la întâlnire în dimineaţa aia. La un moment dat ne-am plictisit şi, cu cei care mai erau pe acolo, din alte echipe şi oraşe ne-am pus pe coridor să jucăm şeptică, care la un moment dat s-a transformat în Killer pe pedepse (şi încă ce pedepse!). Pe la 5 şi ceva am ieşit să văd răsăritul, lăsandu-i pe ceilalţi jucând. Am stat cu o sticlă de Cola în braţe cam o ora la ultimul etaj şi soarele tot nu răsărea(cred că era plecat la o bere cu ursoaica). Pe la 6 şi ceva am renunţat şi m-am culcat, mulţumindu-mă cu apusul ăsta.

Ultima zi a fost seaca şi ceva mai tristă din mai multe motive, dar în principal pentru că ne-am despărţit şi pentru că s-a încheiat seminarul regional. La încheierea seminarului fiecare echipă a făcut voluntar tot felul de chestii ciudate pentru a-şi primi diploma de înregistrare a firmei. Apoi au urmat câteva ore în recepţie, cam jumătate de oră de plimbat prin Predeal înainte de plecare şi muuulte ore pe drum către casă.

E dimineaţă

2011-06-26T05:24:00.007+03:00

Urăsc să fiu singură în puterea nopţii, să mă uit în stânga şi-n dreapta şi să nu văd nimic, să nu fie nimeni lângă mine sau măcar de cealaltă parte a telefonului, să stau singură între patru pereţi fără nicio legătură cu lumea de afară şi să aud secundarul ceasului, obosit şi scârbit şi el de atâta singurătate cum se mişcă parcă din ce în ce mai încet.

Apoi răsare soarele care începe să contureze şi să coloreze tot ce până acum nu erau decât nişte umbre şterse. Cred că ăsta e modul în care Universul îmi arată că indiferent de cât de rău mă simt eu lucrurile într-un fel sau altul merg mai departe, îşi urmează cursul şi la fel trebuie să fac şi eu, chiar dacă mă doare.

Cobor în bucătărie şi-mi fac o cafea. Iubesc dimineaţa zilei de duminică ... a atât de linişte, nimeni nu înjură, nimeni nu strigă şi nimeni nu întârzie la servici. Toată lumea doarme, toată lumea îşi face puţin timp pentru vise. Mă opresc puţin pe terasă şi trag adânc aer în piept încercând să mă eliberez de toate stările şi sentimentele care m-au încercat în noaptea care tocmai a trecut dar până la urmă revin la birou, privind răsăritul din acelaşi loc din care l-am privit toată viaţa şi din care oricât l-aş privi tot nu m-aş sătura.

Deja e dimineaţă şi oamenii se întorc la vieţile lor, începând o nouă zi cu forţe proaspete. Cum rămâne cu noi, cei care nu am închis un ochi toată noaptea? Noi trebuie să continuăm cum putem coşmarul pe care-l trăim de aproape o săptămână. Închid ochii şi parcă aud "ACTUL 7, SCENA 1 ...." şi simt cum magia acestei dimineţi începe să se piardă.

E vară ...

2011-06-21T02:40:00.001+03:00

Cred că am tot ce mi-am dorit. Vă am pe voi, cei care mă iubiţi şi pe voi, cei care mă citiţi şi ... am în faţă o vară întreagă doar pentru mine şi nu mai trebuie să demonstrez nimic, nu trebuie să urmez un plan sau o rutină. Pot să fac abosolut tot ce vreau iar eu sunt sigură că tot ce o să fac vara asta o să fie grozav, sunt sigură că se scrie un capitol foarte important în cartea vieţii mele.

Am în faţă o vară în care ... am timp să pătrund cât mai adânc în lumea care se ascunde în ochii tăi. Am timp să te iubesc, să mă simt iubită şi să mă bucur de asta. Am timp să visez şi să fac ca până la sfârşitul veri toate lucrurile care-mi trec prin cap să se transforme în amintiri. Am timp să ascult vântul cum se plimbă liniştit printre copaci în timp ce stau întinsă lângă un foc de tabără şi privesc stelele. Am timp să-mi beau cafeaua încet în timp ce aştept răsăritul. Am timp să stau în pat şi să privesc ploaia. Am timp să străbat tot lacul (Cinciş, se ştie!) înot sau să plutesc în neştire pe o saltea şi să mă prăjesc toată. Am timp să mă plimb prin ţară, să văd locuri noi dar şi să mă plimb cu tine şi să redescoperim împreună fiecare colţ din oraşul ăsta mort, dându-i puţină culoare. Am timp să mă distrez, să-mi fac prieteni noi dar şi să-i mai scot din când în când la câte o cafea pe cei vechi (pe care, ce-i drept, în ultmul timp i-am cam neglijat ... stai ... pe cine nu am neglijat în ultimul timp?). Am timp să greşesc... şi să îmi placă. Am timp să simt că trăiesc şi să scriu despre asta.

Pot să fac ceva diferit în fiecare zi, pot să mă distrez în toate felurile pe care le ştiu sau pe care o să le descopăr, pot să fac tot ce consider că merită făcut şi să încerc să fac ca fiecare moment din vara asta să conteze, indiferent care vor fi consecinţele. Până la urmă am doar o viaţă şi deja ştiu că şi vara asta se va termina şi că eu nu voi rămâne aici pentru totdeauna.

Rănile nasc monştrii

2011-06-17T01:59:00.000+03:00

Poate că aţi primit şi voi cândva sfatul ăla expirat "iubeşte-te pe tine însuţi/însăţi ca să te poată iubi şi ceilalţi" . Să vă spun ceva, chiar dacă ai o părere foarte proastă despre tine, totuşi se vor găsi câţvia oameni care să te iubească, aşa defect şi imperfect cum eşti şi ... până la urmă asta este o problemă. E o problemă mare, pentru că eşti mai defect decât cred ei şi până la urmă toţi vor avea de suferit pentru că tu te urăşti dintr-un motiv întemeiat. Ceea ce nu ştiu ei e că eşti mai vulnerabil decât vrei să pari pentru că încă te mai bântuie anumite lucruri din trecut, lucruri care au rămas nerezolvate sau nelămurite iar acum nu se mai pot lămuri pentru că s-au sfârşit şi sunt departe iar tu nu mai ai pe cine să te răzbuni şi te răzbuni pe oricine se apropie prea mult şi într-un final aceste lucruri încep să te stăpânească, să te definească şi încetul cu încetul ajungi să nu mai ai încredere în nimeni, sau cel puţin să vezi în oricine un posibil inimic, chiar şi în cei dragi. Astfel, ajungi să-i răneşti exact aşa cum ai fost tu rănit cândva, ajungi să te transformi într-un monstru care face tot ce urăşti cel mai mult, tot ce te sperie şi tot ce ţi s-a întâmplat şi speri să nu ţi se mai întâmple vreodată. Încerci să te protejezi de oricine se apropie şi într-un final ajungi să îi răneşti, să îi îndepărtezi şi astfel rămâi din nou singur şi cu şi mai multe cicatrici, iar cu timpul deveni un monstru din ce în ce mai mare.

Am cunoscut tot felul de monştrii din specia asta pe care nu i-am putut înţelege dar acum simt că încep să devin şi eu unul şi nu ştiu cum pot să opresc asta. Serios, nu ştiu. Prin tot ce fac încerc să mă repar cumva dar nu reuşesc decât să distrug tot ce am în jur, să-i rănesc pe ceilalţi şi să mă rănesc singură dar ... mă gândesc că dacă toate chestiile astea dor atât de tare atunci, poate, cine ştie ... data viitoare când cineva va încerca să mă rănească nu va reuşi pentru că voi deveni oarecum imună.

Clar de inima

2011-06-11T01:47:00.003+03:00

Melodia o simţi cel mai bine când o asculţi noaptea, pe timp de furtună stând întins în pat, cu geamul deschis şi cu jaluzelele trase.

Clar de inimă

de Nichita Stanescu

Orele plutesc pe lângă umărul tău,

sfere-albastre, şi-ntre ele e Saturn.

Şi cum se duc, se micşorează

mai înserat şi mai nocturn.

Nu-mi pare rău, nu-ţi pară rău de ele.

Dreaptă cum stai, trecerea lor

copilăroasă-aproape şi suavă

luceşte-n ochiul tău nemişcător.

Şi uit de ele, uiţi si tu de ele,

şi-n întunericul odăii se aprind,

se sting, se-aprind, se sting

ochii prelungi ai tăi, murind,

reînviind.

Maturizare?

2011-06-05T22:35:00.003+03:00

-Ieri îmi plăcea să mă joc cu păpuşile. Astăzi mă tem să nu ajung o păpuşă în mâinile cuiva, chiar şi a destinului.

-Ieri vroiam să mi se citească poveşti. Astăzi vreau să fiu eu cea care le scrie.

-Ieri făceam orice ca să nu dorm. Astăzi aş da orice pentru încă o oră de somn.

-Ieri credeam că există oameni norocoşi. Astăzi cred că există oameni care ştiu ce vor.

-Ieri credeam că există prietenie adevărată. Azi cred că există oameni cărora le-ai dat un motiv bun să rămână o vreme pe lângă tine.

-Ieri abia aşteptam să treacă ziua şi să mă duc la şcoală/grădiniţă. Acum de multe ori petrec mai mult timp la şcoală decât acasă, iar când stau acasă de obicei tot cu chestii pentru şcoală mă ocup.

-Ieri visam toată ziua fără să fac ceva concret şi nu era o problemă. Astăzi când încep să visez la un lucru deja am un plan cum să ajung la el, cum să-l obţin.

-Ieri credeam că toate visele pot deveni realitate. Astăzi ştiu că visele pot împiedica şi realitatea să mai fie realitate.

-Ieri vroiam să fiu o prinţesă. Astăzi dacă mi-ar spune cineva "prinţesa mea" l-aş lua la bătaie.

-Ieri credeam că totul e un joc. Astăzi am făcut cunoştinţă şi cu regulile.

-Ieri preferam să fiu insultată în loc să iau bătaie. Astăzi prefer bătaia.

-Ieri nu-mi puteam imagina că o să mor. Astăzi simt cum mor câte puţin în fiecare zi.

-Ieri credeam că există o lume magică. Astăzi ştiu că singura lume magică a fost cea în care trăiam atunci(Paradisul perfect e cel pierdut).

-Ieri credeam că oamenii mai mari le ştiu pe toate. Astăzi ştiu că mulţi dintre ei ştiau mult mai puţine decât ştiam eu când credeam asta.

-Ieri credeam că pot să fiu fericită toată viaţa. Astăzi ştiu că fericirea care ar ţine toată viaţa nu s-ar mai putea numi fericire.

-Ieri aveam nevoie de cineva care să-mi spună la fiecare pas ce să fac. Astăzi când se trezeşte cineva să-mi spună constat ce să fac, să mă controleze fac tot posibilul să-l pun în banca lui şi să-i demonstrez că mă descurc foarte bine şi singură.

-Ieri credeam că unele lucruri se întâmplă pur şi simplu. Astăzi ştiu că totul are un preţ.

-Ieri îmi doream să cunosc şi să înţeleg cât mai multe lucruri. Astăzi îmi pare rău că unele lucruri nu au rămas ascunse mai mult timp.

-Ieri încercam să fac pe plac tuturor. Astăzi mă bucur din tot sufletul că nu am reuşit şi că am renunţat la ideea asta, devenind mai egoistă.

Trecutul a prins glas ...

2011-06-04T12:50:00.001+03:00

... printr-o scrisoare. Timp de o săptămână am tot urmărit poştaşul în spernaţa că-mi voi reprimi scrisoarea pe care mi-am scris-o pe 12 decembrie 2010 în cadrul proiectului "ÎNCOTRO?" (despre care am scris şi aici ). Trebuia să o primesc pe 1 iunie dar având în vedere cum circulă poşta mă mulţumesc că am primit-o. Mulţumesc Mircea pentru că, printre multe altele ai mai avut grijă până acum şi de scrisoarea asta.

Pentru Cristiana 2.0

Salutări din trecut! Sper că te-ai ţinut de promisiunile pe care ţi le-ai făcut aici şi sper că nu mă faci să fiu dezamăgită de tine. Ce ai făcut pentru a-ţi realiza visele? Ai îmbunătăţit ceva la persoana ta? Dacă nu, revin-o pe Terra şi apucă-te de treabă, schimbă ceva. Sper că nu mai eşti (sau cel puţin nu te mai consideri) o persoană slabă la fel cum sper că nu îţi ocupi timpul făcând tot felul de căcaturi zi de zi fără să te gândeşti cum te vor afecta în viitor. Nu te mai minţi că e doar o perioadă, până la urmă viaţa e doar o perioadă. Acum probabil deja e vară şi aştepţi vacanţa. Fă toate prostiile care-şi trec prin cap, nu ai nimic de pierdut(Update: ştii ce ai de pierdut? TOTUL.) dar adună-te până în septembrie şi maturizează-te. Fă ce îţi place atâta timp cât te va ajuta în viitor.

Când va veni ziua în care o să te poţi privi în oglindă şi să fi mândră de ce vezi atunci vei reuşi. Amândouă ştim că mai ai mult de lucru până o să poţi face asta.

Ai grijă de tine!

Cristiana 1.0

(poză făcută chiar în ultima zi, cea în care am şi scris scrisoarea)

În seara asta o să-mi mai scriu o scrisoare pe care să o recitesc la sfârşitul vacanţei. Mulţumesc pentru tot tuturor celor care au fost implicaţi în proiect şi au fost în echipa mea.

Bloggerii nebloggeri

2011-06-01T00:13:00.005+03:00

Dreptul de a ne exprima gândurile înseamnă ceva, numai dacă,suntem capabili să avem gânduri proprii. (Erich Fromm)

Am constat că a fi blogger începe să devină o modă şi toată lumea încet, încet începe să-şi facă blog. Ok, ok ... am înţeles că vreţi să vă faceţi auziţi sau să fiţi tari şi să agăţaţi gagici dar nu mi se pare ok ca din 10 bloguri pe care intru pe 8 să găsesc aceleaşi citate sau aceleaşi articole furate de pe wikipedia (ca să nu zic că fură articole unul de alaltul) sau mai ştiu eu de pe unde iar pe al 9-lea să găsesc doar 2 posturi, chiar bune şi apoi brusc pauză.

Nu înţeleg de unde frica asta de a scrie, de a ne exprima gândurile şi de a încerca să venim cu ceva nou. Dacă nu încerci, nu ai cum să-ţi dai seama dacă eşti în stare să scri şi să trezeşti interesul publicului. Cert e că nu ai nimic de pierdut, cui nu-i place închide pagina şi deschide alta dar există posibilitatea să trezeşti interesul cuiva care va reveni şi care va da link-ul blogului şi altor persoane. Atâta timp cât nu încerci, rămâi un om mediocru în mulţime cu aceleaşi gânduri şi concluzii de duzină care sunt prea insipide ca să te ajute sau ca să te definească. Atâta timp cât nu depăşeşti bariera şi nu încerci să faci altceva nu eşti cu nimic mai bun decât cei din jurul tău. Nu înţeleg de ce ne e teamă să arătăm că suntem diferiţi, poate e teama de a fi respins şi marginalizat dar nu poţi rămâne mic şi neînsemnat pentru că aşa vor EI iar dacă EI te vor da la o parte, te asigur că o să găseşti oameni pe măsura ta care te vor aprecia şi să te accepta exact aşa cum eşti. Dacă tu crezi că eşti capabil să faci ceva de o calitate superioară eu zic că merită să încerci. Eu, până-n clasa a IX-a dacă-mi spunea cineva că am talent şi că o să-mi placă atât de mult să scriu îi râdeam în nas. Până atunci ştiam doar că sunt capabilă să gândesc altfel şi că pot observa lucruri pe care nu le observă atât de uşor toată lumea, apoi mi-am descoperit talentul la scris şi am început să-mi conturez lumea pe care acum o împart oarecum cu voi.

Deci, săriţi de la citate de acum câteva secole la ceva actual şi original. Vrem să vă citim pe voi, să auzim ce aveţi voi de spus. Dacă vroiam să citim Kant sau Aristotel mergeam la bibliotecă iar dacă vroiam să ştim detalii ştinţifice, istorice, geografice sau mai ştiu eu de care căutam un documentar. Am intrat pe blogul vostru în speranţa să vă descoperim pe voi, să descoperim ceva ce ne puteţi voi spune aşa că sperăm din tot sufletul să nu ne mai dezamăgiţi şi să ne arătaţi ce aveţi de oferit.

Până data viitoare, spor la scris tuturor!

Despre suferinţă

2011-05-29T02:27:00.001+03:00

Nu, nu sufăr, din contră am reuşit să-mi depăşesc sechelele şi să trec cu capul sus şi cu zâmbetul pe buze peste tot ce a încercat să mă doboare în ultima vreme. Pe strada mea momentan e soare dar îi văd pe ceilalţi cum se chinuie să o scoată la capăt cu tot felul de chestii şi m-am gândit să scriu despre asta.

Postarea asta i-o dedic Flaviei.

(pentru că suferinţa altora o face să sufere)

O să încep cu ceva ce la început a fost o concluzie nevinovată: se poartă ca şi cum suferinţa lui e cea mai mare, iar apoi mi-am dat seama că e universal valabil. Toată lumea crede că suferinţa lui e cea mai mare, cea mai gravă, cea mai importantă. De ce? Pentru că o simte, o trăieşte şi o experimentează. Îi simte direct efectele, îl afectează în mod direct. Şi caută să fie înţeles şi din păcate pentru el toţi cei din jur că fac exact acelaşi lucru simţind la rândul lor că suferinţa lor e cea supremă şi asta îl duce la veşnica şi irefutabila concluzie că nimeni nu îi înţelege. Eu aş zice că atunci când cineva spune asta adevărul adevărat e că nimeni nu înţelege pe nimeni.

Dintre toţi cei care suferă, pentru început o să vorbesc despre cei care mă enervează cel mai mult: victimo-maniacii. Aceştia sunt persoanele care nu înţeleg faptul că nu ai cum să împarţi lucrurile doar în bun şi rău, în greşit şi corect. Pur şi simplu nu poţi, fie că e vorba de un om sau de o întâmplare, e mereu mai complicat şi mai complex decât pare la prima vedere. Ei bine, pentru oamenii ăştia trebuie să existe mereu un/nişte vinovat/ţi şi (cel puţin) o victimă. TREBUIE, dacă nu m-aţi înţeles. Aici există două categori: în prima categorie intră persoanele care învârt povestea în aşa fel încât ele să pară victime a tot ce se întâmplă, a tot ce face cutare sau cutare şi sunt cele care abuzează de expresia toată lumea are ceva cu mine iar în a doua categorie intră persoanele care sunt atât de narcisiste şi egocentriste (bine, şi cei din prima categorie sunt narcisişti şi egocentrişti dar trebuie să apreciem faptul că ei măcar au găsit un rost şi un rol celor din jur) încât consideră că ele sunt vinovate pentru tot ce se întâmplă în jurul lor iar expresia de care abuzează de obicei e de ce întotdeauna eu?

După cei care mă enervează, vin cei care îmi plac cel mai mult. Suntem (da, suntem pentru că de multe ori intru şi eu aici) cei din categoria râd ca să nu plâng. Sunt cei care deşi nu-şi pot menţine zâmbetul pe buze prea mult timp, au mereu pregătită câte o glumă care poate schimba atmosfera. Sunt cei care pot transforma un părăstas într-un chef în toată regula(şi asta fără să consume alcool), dacă vreţi să o spunem aşa. Se evidenţiază prin sarcasm exagerat, pesimism molipsitor şi comentarii seci care pot intriga pe oricine le aude. Comportamentul ăsta, pe lângă faptul că te ajută să treci cu capul sus peste probleme, este şi un mecanism foarte bun de autoapărare.

Altă categorie de oameni au o reacţie destul de ciudată. Intră în prima cârciumă (sau în primul garaj) şi beau de uită până şi drumul spre casă. De obicei(subliniez, de obicei) sunt foarte sociabili iar dacă nu vrea nimeni să-i asculte nu e o problemă pentru că nu-i deranjează să poarte discutii în contradictoriu cu obiectele din jur (adaug: nu îi deranjează nici măcar atunci când obiectele din jur aduc argumente mai solide şi ei rămân blocaţi şi se văd nevoiţi să schimbe subiectul).

Alţi încearcă să se poarte normal. Da, e un sindrom şi ăsta pentru că tocmai comportamentul lor "normal" e suspicios. De obicei îţi spun că totul e în regulă înainte să apuci să-i întrebi ceva. Aceste persoane de obicei se izolează, se închid în ei şi refuză să vorbească despre ce se întâmplă cu adevărat. Se evidenţiază prin stres, agitaţie fără motiv(clar că fără motiv, dacă ţi-au spus că totul e în regulă) şi prin faptul că se comportă exact invers faţă de cum se comportau de obicei şi nici măcar nu îşi dau seama. Cred că pentru ei ai putea să treci neobservat chiar dacă-ţi tragi chiloţii peste pantaloni, îţi pui un nas mare de Rudolf şi ţopăi în jurul lor cu o pancartă pe care să fie scris mare "UITĂ-TE LA MINEEE!!!".

Dacă ceilalţi refuză să vorbească, sunt câţiva care vorbesc în toate părţile. Da, sunt cei care de obicei vorbesc în toate părţile şi pur şi simplu nu se mai pot abţine. Ea (da, e tipic feminin) îşi imparte viaţa insipidă cu prietenele ei cu aceleaşi preocupări. Am zis viaţă? Am greşit. De obicei nu au viaţă şi de aceea poartă de grijă altora şi dezbat împreună problemele lor cele mai intime. Uneori se mai produce eroarea de a avea anumite contacte şi cu lumea exterioară cercului ca de exemplu întâlniri, despărţiri ... (dar cum e vorba de suferinţă mă axez pe despărţiri) şi în zilele următoare toată galaxia va afla până şi ce culoare are de obicei lenjeria intimă a săracului băiat(deci cred că nu are rost să spun că până şi marţianul care desfundă buda navetei spaţiale va şti cauza despărţirii).

Mai sunt şi cei care suferă pentru că e cool. Pe ăştia i-aş alinia în aşa fel încât să pot să folosesc un singur glonţ pentru toţi (sau o bombă) ... dar mi-e teamă că sunt prea mulţi. (Ce am cu ei? Mă dezgustă oamenii care fac ceva pentru că e cool, pentru că face toată turma.)

Şi mai sunt şi cei emo (deşi o mare parte dintre ei intră în categoria de mai sus). Suferă pentru că le place. Dacă le place, asta e. Atâta timp căt nu mă încurcă cu nimic n-am o problemă directă cu ei dar mă bucur din tot sufletul că a trecut moda asta stupidă şi morbidă. Mă cam săturasem să văd pe la toate colţurile câte un copil cu părul pe ochii spoiţi cu negru (păi ori plângem ori nu mai plângem vere ... şi dacă tot suferim atât măcar să se vadă). Oricum, mie mi se par de o superficialitate şi falsitate ieşită din comun. Vor să atragă atenţia şi să creeze impresia că sunt speciali prin cele mai superficiale metode. Şi am constatat stupefiată că pentru un timp chiar au reuşit dar ... am observat că majoritatea persoanelor care acum ceva timp erau îmbrăcate în negru şi aveau urme (făcute cu carioca) pe vene acum defilează prin faţa mea cu ARFE, pe tocuri, în rochiţe roz cu sclipici fredonând chestii gen "am duşmani şi am valoare....".

Da, pe unii chiar am vrut să-i ating cu postul ăsta. Aveam prea multe de spus şi trebuia să le spun cumva.

Ăsta e punctul meu de vedere, le aştept pe ale voastre.

Cine să ne înţeleagă?

2011-05-26T22:27:00.006+03:00

Încercăm să găsim logica absurdului, să definim indefinibilul, să descriem indescriptibilul, să concretizăm abstractul, să descoperim imposibilul. Deşi suntem realişti, aşteptăm minuni. Spunem ceva doar ca să ne putem contrazice mai târziu. Vrem să cunoaştem adevărul dar zilnic nu facem altceva decât să cerşim minciuni care să ne alimenteze iluziile. Ne-am rupt o unghie şi spunem în toate părţile că viaţa e de căcat. Renunţăm la lucruri fără să apucăm să le începem. Tragem concluzii necunoscând adevăratele probleme. Susţinem sus şi tare că vrem să ne trăim viaţa dar stăm săptămâni întregi închişi în cameră holbându-ne la tavan. Vrem să se schimbe ceva, dar nu facem nimic în privinţa asta. Vrem să realizăm ceva dar nu ratăm nici o ocazie de a trage un pui de somn. Vrem să fim liberi dar nici măcar nu ştim ce înseamnă libertatea sau cel puţin nu ştim ce să facem cu ea. Ne plângem că nimeni nu ne înţelege dar nu ne ducem până la magazin ca să ne cumpărăm o pâine de frică să nu ne întâlnim cu vecinul de sus şi să trebuiască să facem conversaţie. Suntem atât de singuri deşi ne creăm iluzia că trăim împreună. Suntem capabili să iubim şi să urâm în acelaşi timp. Îi judecăm şi-i criticăm pe ceilalţi trecând cu vederea defectele noastre. Uităm momentele frumoase petrecute cu cineva ţinând minte doar motivele pentru care ne-am certat. Irosim ani întregi din viaţă iar când simţim că se apropie sfârşitul am face orice ca să mai primim câteva secunde.

Cine să ne înţeleagă?

Sufletul meu (Flaviu Predescu)

2011-05-26T18:01:00.004+03:00

O altă recomandare. Volumele de poezii ale lui Flaviu Predescu (îl gasiţi la blogroll şi puteţi citi şi de acolo, dar recomand să le cumpăraţi). E un poet contemporan, născut şi crescut în Cugir, şi care a făcut liceul la Colegiul Naţional David Prodan. L-am cunoscut personal la o lansare de carte şi i-am luat un interviu pentru revistă. Prima dată vă las o poezie din volumul "Moartea prematură a unei veri" şi apoi o să vă las şi interviul pe care i l-am luat cu Iulia (proprietara blogului Confesiunile memoriei).

Sufletul meu

Din sufletul meu

Tu ai ajuns să primeşti

Felia cea mai mică

Fugi. Scapă acum,

O să fi dezamăgită

Sufletul meu a fost uriaş

Dar înaintea ta

Alte inimi au luat

feliile cele mai mari

Şi nu ştiu ce au făcut cu ele

Singurul lucru pe care ţi-l pot spune

Este să fugi cât mai repede

Fie n-o să-ţi ajungă,

Fie mă laşi fără suflet.

Şi interviul:

În data de 25 februarie 2011, a avut loc în orăşelul nostru o lansare de carte a poetului Flaviu Predescu, fost elev al CNDP, cugirean, actual om politic şi scriitor. Pentru că asemenea evenimente sunt destul de rare în Cugir, ne-am gândit să profităm de ocazie şi să îi luăm un interviu domnului Predescu. Aici puteţi vedea ce a ieşit...

• Ce a însemnat Cugir şi mai ales „David Prodan” pentru dezvoltarea dumneavoastră personală?

Foarte mult. Cugirul e oraşul în care m-am născut, oraşul în care am învăţat toate lucrurile principale: scris, citit, relaţionare cu oamenii... totul, familie, prieteni, natură: Râul Mic şi Râul Mare, Podul Roşu, Piaţa de Sus... Iar Colegiul „David Prodan”, la fel de mult. La „David Prodan” eu am venit abia din clasa a X-a, de la un alt liceu, şi m-a schimbat structural în bine, m-a ajutat să devin mai bun, să fiu mai atent şi m-a modelat mediul în care mă aflam: colegii pe care i-am avut, profesorii, erau toţi de ţinută şi lucrul ăsta m-a ajutat foarte mult să devin ceea ce sunt astăzi.

• Cum erau profesorii din vremea respectivă şi atmosfera generală din liceu?

Îmi imaginez că era o mai mare rigurozitate decât astăzi, mă refer la toate liceele din ţară, şi cred că ăsta e un fenomen general. Erau tot aceleaşi nume cu excepţia câtorva oameni extraordinari care, din păcate, au plecat dintre noi, cum ar fi domnul Maierescu, profesor de matematică, sau domnul Dâncan, dar în general cam aceiaşi oameni erau prezenţi, doar că mai tineri cu 10-11 ani şi care bineînţeles că au modelat foarte mulţi oameni. Eu am rămas cu foarte multe lucruri de la ei şi, din păcate, nu realizezi cât de important e un profesor ca atunci când eşti copil şi nu realizezi cât de important e un părinte decât atunci când nu îl mai ai. Resimt lipsa profesorilor şi încă îmi amintesc lucrurile bune pe care le-am învăţat de la ei în cei trei ani petrecuţi în liceul vostru.

• Ce îi sfătuiţi pe tinerii pasionaţi de literatură, de cultură, în general? Credeţi că mai merită în ziua de azi să ai asemenea preocupări?

În mod sigur da, pentru că altfel nu vom putea supravieţui. Îi îndemn să citească în primul rând... înainte de a scrie, să citească şi ulterior dacă îi încearcă şi gândurile astea, să pună pe hârtie ce şi-au propus, ce le dictează ceva din interior, să nu ezite să scrie. Să citească, să relaţioneze între ei, să comunice şi să nu lase să se acumuleze tensiuni şi lucruri nediscutate care ar putea duce la necomunicare. Să aibă grijă de ei înainte de orice.

• Care au fost profesorii dumneavoastră preferaţi?

Au fost foarte mulţi profesori care mi-au plăcut, dar pe primul loc o aşez pe Adriana Copăceanu, a fost preferata mea. Doamna Vanţ e şi ea pe podium şi în inima mea şi mai sunt şi alţii, de exemplu domnul Oprean, de istorie, care din câte ştiu s-a pensionat, chiar şi domnul Bur a fost un profesor foarte apropiat de elevi.

• Ce ne puteţi spune despre viaţa de licean şi cea de adolescent în general din perioada respectivă?

A fost frumoasă. Liceul în general e asociat cu perioada începutului, surprinde o parte din perioada adolescenţei şi începutul de tinereţe şi tocmai asta îl face special. Chiar acum când vorbesc despre liceu simt nişte fiori şi-mi aduc aminte de toate acele lucruri care încep la liceu şi sunt altfel decât în copilărie ... şi prima ţigară (pe care-i îndemn pe toţi să o lase măcar aşa de încercare, să nu spună că nu au încercat-o şi pe asta), prima întâlnire, prima fată cu care ai ieşit în oraş, întâlnirile din pauza mare, primele planuri... totul ţine de liceu.

• Ce activităţi se desfăşurau în liceu în perioada în care aţi fost elev?

Era revista „Metamorfoze” atunci, ca şi acum, şi erau mulţi care doreau să scrie pentru revistă şi chiar mă bucur mult să văd că revista merge în continuare, că are tradiţie. Mai erau tot felul de activităţi sportive, dar care nu ieşeau în evidenţă aşa ca revista. Cred că din punct de vedere al organizării, al modului în care se desfăşoară azi tot felul de activităţi în cadrul liceului, lucrurile sunt mai evoluate.

• Ce reprezintă pentru dumneavoastră Cugirul şi toate aceste lucruri acum, când sunteţi un om realizat?

E greu de spus dacă sunt realizat. Cugirul înseamnă foarte mult, e un nume care pentru mine ascunde în el foarte multe sentimente, pe care-l am în inimă şi niciodată nu mă feresc să spun că sunt de aici, oriunde m-aş duce. Mi-aş dori ca la fel să facă toţi care sunt din Cugir. Pentru mine înseamnă mult, sunt foarte multe lucruri şi locuri de care îmi aduc aminte cu drag.

• Aveţi un mesaj pentru liceeni de la Colegiul nostru?

Da, îi îndemn să se şi distreze dar să şi înveţe pentru că dacă nu s-ar distra, ar regreta mai târziu, dar sunt sigur că şi dacă nu vor învăţa vor simţi acut această lipsă mai târziu.

Cristiana Şandru, X A

Iulia Arion, X D

Daţi-mi un trup, voi munţilor

2011-05-25T12:51:00.003+03:00

Se pare că e luna recomandărilor. Îmi cer scuze, ştiu că mulţi dintre voi aşteaptă o creaţie proprie dar lucrurile nu stau exact cum mi-aş dori. Mâine am ultima teză şi promit să mă revanşez cumva după ce termin şi cu asta. Până atunci vă las poezia lui Blaga, "Daţi-mi un trup, voi munţilor" pe care am descoperit-o astăzi în timp ce colegii mei dădeau lucrare.

Daţi-mi un trup, voi munţilor

de Lucian Blaga

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,

şi totuşi

flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,

căci lutul tău slab

mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet

ce-l port.

Daţi-mi un trup,

voi munţilor,

mărilor,

daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia

în plin!

Pământule larg, fii trunchiul meu,

fii pieptul acestei năprasnice inimi,

prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,

fii amfora eului meu îndărătnic!

Prin cosmos

auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi

şi-aş apare năvalnic şi liber

cum sunt,

pământule sfânt.

Când aş iubi,

mi-aş întinde spre cer toate mările

ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,

spre cer,

să-l cuprind,

mijlocul să-i frâng

să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,

aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă

bieţi sori

călători

şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

Pierdut

2011-05-23T23:56:00.006+03:00

Căutând ceva prin calculator am dat peste pozele pe care le-am făcut sâmbătă prin Cluj, când am fost la film. Am văzut asta şi m-a apucat jalea:

Deci postarea asta o încep aşa:

Dacă a găsit cineva pe o bancă prin centrul Clujului un aparat foto Olympus FE-46 Cosmic Black cu display stricat şi cu poze dubioase atunci aveţi în faţă blogul proprietarei. Dacă nu vreţi să-l înapoiaţi măcar descărcaţi şi trimiteţi pozele. Mulţumesc.

Am pierdut multe lucruri la viaţa mea. De la umbrele şi haine până la bijuterii şi de cele mai multe ori nu le-am mai văzut niciodată (bine, excepţia care întăreşte regula e umbrela pe care am uitat-o sub pat în Franţa şi care s-o întors înapoi la mine după două luni) şi de fiecare dată am evitat să dramatizez şi să fac scandal. Nu, nu pentru că îmi cumpără tata alte zece dacă vreau, din contră, sunt genul de om care de cele mai multe ori când intră într-un local şi cere Cola cu lămâie o savurează conştientă că n-o să-şi mai permită şi un al doilea pahar. Întotdeauna am evitat să pun prea mare preţ pe obiecte şi de asta consider că nu se merită să dramatizez. Până la urmă pentru ce? Fapta e consumată şi dacă le mai stric dispoziţia şi altora obiectul pierdut nu o să se întoarcă la mine. Bine, situaţia e alta când pierd ceva ce nu e al meu şi trebuie să dau o explicaţie, atunci trebuie să mă gândesc bine şi cum aş putea să mă revanşez.

Evident, reacţionez total altfel când e vorba de timpul pierdut sau de oamenii pe care i-am pierdut din vina mea, din vina lor sau din vina unor accidente.

Tu cum reacţionezi când pietzi ceva?

Moartea omului de mâine

2011-05-18T23:16:00.005+03:00

Astăzi mi-am făcut drum pe la biblioteca şcolii cu nişte colege şi amintindu-mi cât de mult mi-a plăcut cartea "Jurnal de idei" a lui Noica, pe care am citit-o înainte de olimpiada la filosofie m-am interesat ce pot găsi pe acolo de acest autor. Mi-am luat cartea care a dat şi titlul acestei postări, "Moartea omului de mâine" . Când am ajuns în clasă ora de mate era deja începută. Printre altele, colega mea de bancă îmi spune că ea nu citeşte prea mult. Eu îi zâmbesc şi îi zic că nu citesc orice şi îi dau cartea să se convingă. O ia şi nu o lasă din mână nici în pauză, nici în ora de franceză. Atunci cartea mi-a trezit interesul cu adevărat. Apoi în clasă s-au mai întâmplat alte chestii (gen catedra ruptă- sau mă rog, fisurată- şi o melodie compusă pe loc pe tema asta) dar când am ajuns acasă am zis să citesc câteva pagini aşa, de curiozitate şi acum mă uit la ceas şi văd că am citit toată ziua în loc să-mi învăţ pentru mâine.

Încă o cheste, vreau să vă anunţ ceva. După data de 26 mi-am propus să împart tot ce am scris până acum pe categorii şi să recomand câte o carte lunar.

Luna asta vă recomand cartea asta. Nu am citit-o încă pe toată, dar vă garantez că e genială şi merită citită. Vă las chiar partea de început ca să vă prindeţi cam despre ce e vorba.

Ştiţi ce face noi? Slujim pe omul de mâine. Am amânat toate problemele şi pregătim febril condiţii bune de viaţă pentru omul de mâine. Societăţile de binefacere au creat dispensare speciale unde omul de mâine va păşi higienic în viaţă. Inginerii fac şosele iar arhitecţii clădiri luminoase- omului de mâine. Doctorii descoperă leacul tuturor bolilor- pentru el. Oamenii vieţii publice crează cadre ideale pentru trăirea sa în societate. Fete, care vor fi frumoase cândva, se nasc pentru omul de mâine. El va avea sănătate, confort, convenabilitate şi radio. Atunci va gândi. Până atunci nu se poate gândi. Oricât s-ar indigna filosoful acela care spunea într-o zi: e cu neputinţă ca rostul civilizaţiei să nu fie decât acela de a transporta mai rapid alcooluri pentru oamenii cărora le e sete- el nu are dreptate. Căci deocamdată acesta este rostul nostru: să facem în aşa fel ca omul de mâine să nu sufere de sete nici o clipă. Altfel se turbură şi nu mai poate gândi.

De aceea n-am putut noi gândi. Vedeţi, la început am trăit în peşteri, şi viaţa era foarte grea acolo. Pe urmă a început epoca păstoritului: cine se putea gândi decât la păşuni grase? Faza agricolă era pe punctul de a ne crea “condiţii mai bune de traiu”; dar atunci au început năvălitorii şi războaele. O, cât am avut de luptat!

Încetul cu încetul popoarele s-au aşezat pe fundul istoriei; dar luptele s-au încetat nici o clipă. Nu mai lupta acum un trib împotriva altuia, ci un neam cu altul, sau o seminţie cu alta. Iar în vâltoarea universalei lupte, abia dacă s-au găsit câţiva preoţi egipteni cari să aibe răgazul de a gândi. N-au fost mulţi. În orice caz cu mult mai puţini decât grecii gânditori, care nici ei n-au fost mulţi. Istoria dădea răgaz oamenilor, ci îi mâna într-una către vestirea omului de mâine.

Când a venit Iisus, am crezut că va fi sfârşitul lumei. Până atunci noi trăiserăm în timp. El ne scotea din timp. Până atunci noi ne închinaserăm omului de mâine. El ne dezvăţa de omul de mâine. Şi voi sunteţi fiii lui Dumnezeu, ne spunea El. Ucideţi în voi omul de mâine. Gândiţi-vă la mântuirea voastră. La sfârşitul lumei, toţi vor învia şi vor fi de o vârstă.

Iar lumea era pe sfârşite. Sau nu, nu era încă. Ar fi fost dacă oamenii s-ar fi creştinat. Dar cine s-a creştinat? Ci din an în an, din veac în veac, omul a uitat mai mult la învăţătura primită şi a început să-şi întoarcă iarşi gândul către cel de mâine.

Atunci a venit marxismul. Ce uşurare în inimile noastre! De când aşteptam împăratul înţelepţilor care să spună: mâncaţi întâi şi pe urmă vă gândiţi. De când doream îndemnul acesta: amânaţi problemele duhului până vor fi condiţii mai bune de traiu; ingineriţi şi mai mult lumea, poate omul de mâine se va simţi bine- şi va gândi!

Te simţi bine, omule de mâine? Nu, nu se simte încă. Ii mai trebue o pernă sub cotul mânei drepte. Lumina electrică îi bate pre mult în ochi. Daţi mai tare drumul la radio. Acum te simţi bine, omule de mâine?

Mă întreb, câteodată , care îi va fi sfârşitul. Dacă va crăpa într-o zi planeta noastră, sau se va ciocni cu o alta. Dacă omul acesta va muri geologic sau astronomic, în loc să moară, el măcar, prin spirit?

Mi se pare, atunci că ne batem joc de viaţa asta.

Constantin Noica

Căutând fericirea

2011-05-16T23:00:00.003+03:00

M-am închis între patru pereţi cu nişte căşti în urechi căutând fericirea, căutându-mă pe mine. Dar eu eram prin alte locuri, locuri prin care fericirea trecuse cu mult înainte şi tot ce a lăsat în urmă erau nişte ruine umbrite de măreţul lor trecut. Eram în valea viselor spulberate şi a deşertăciunii totale. În spate aveam un munte iar în faţă ... în faţă era ceaţa prea groasă ca să văd ce am. Erau bătute multe cărări şi ştiam că multe dintre ele nu duc nicăieri. Eu aveam nevoie de propria mea cărare, aveam nevoie să-mi construiesc propriul drum pe care să nu-l mai fi bătut nimeni înaintea mea împăcându-mă cu gândul că fac propriile greşeli. Am pornit prin ceaţă mai departe în căutarea fericirii fără să mă mai uit în spate, spre ruine sau în stânga şi în dreapta de frică să nu dau ochii cu celelalte suflete pierdute care-şi caută o cărare. Am încercat de câteva ori să-mi fac o hartă, un plan pe care să încerc să-l respect dar la scurt timp am renunţat pentru că de fiecare dată descopeream în faţă ceva interesant ce n-am luat în considerare când mi-am făcut planurile şi spre care vroiam să mă îndrept. De asemenea la un moment dat am cedat şi m-am înhăitat cu alte suflete rătăcite alături de care m-am simţit destul de bune dar m-au abandonat când am ajuns la marginea prăpastiei şi, dezamăgită, în scurt timp am renunţat şi la ideea asta. Mergând în continuare, gândindu-mă la noi strategii prin care să încerc să păcălesc fericirea şi fiind obosită de la atâtea încercări eşuate şi efort depus inutil m-am aşezat pe iarba udă de la ploaia care s-a oprit exact când m-am oprit şi eu. Vântul a început să-mi mângâie blând părul, şoptindu-mi o melodie lentă, de jale care mă atinge până în adâncul inimii iar soarele care apunea încet, ca focul muribund al ultimei speranţe, făcându-i loc unei luni palide care traversa cerul căutându-şi jumătatea lipsă. Atunci am înţeles inutilitatea tuturor încercărilor mele şi a tuturor căutărilor mele disperate. Eram atât de ocupată în încercarea de a găsi fericirea încât am ratat esenţialul. Căutam răspunsuri complicate, căutam o logică şi îmi făceam planuri şi cu cât mă chinuiam mai mult, cu atât eram mai nefericită. Încercam să o caut în zări îndepărtate ignorând tot ce am în jur. Acum ştiu. Fericirea e peste tot în jurul tău, chiar şi într-un amărât de apus de soare, era chiar şi în prietenii care m-au abandonat pentru că ea a dat sens momentelor frumoase pe care le-am petrecut cu ei. Tot ce contează este să ştii cum să o vezi, să priveşti altfel în jurul tău. Partea proastă e că nu durează şi trebuie să o găseşti mereu şi mereu în alte locuri, să o diversifici şi să mai faci pauză din când în când, altfel te sufocă şi ajungi să vrei mai mult pentru că nu îţi mai ajung lucrurile simple şi astfel încetul cu încetul distrugi tot ce ai în jur ajungând iar printre ruine.

*O altă perspectivă puteţi găsi aici , acasă la coleguţul meu care este drăguţ, sarcastic şi schizofrenic pe lângă multe altele. Are idei faine şi interesante (nu luaţi în seamă comentariile prin care îl contrazic la greu). Încă un lucru. Doar el îşi permite să mă pună la blogroll(sau mă rog, la blogrostogolire) cu numele "aia mică cu gura mare". Atââât :)

Toate trec?

2011-05-10T23:53:00.015+03:00

De câte ori ţi se întâmplă ceva şi lumea ta se întoarce cu susul în jos se trezeşte cineva să-ţi spună că toate trec şi cu toate că pe moment te revolţi şi nu vrei să crezi după un timp când îţi aminteşti ce şi cum s-a întâmplat parcă nu mai simţi ce ai simţit când erai în mijlocul dezastrului. Asta înseamnă că a trecut?

Nu, nimic nu trece cu adevărat, totul se transformă o dată ce începi să te obişnuieşti cu gândul că s-a întâmplat şi nu mai poţi schimba nimic, când încerci să treci peste, să mergi mai departe făcând ca lucrul respectiv să nu mai ocupe un loc atât de importat în gândurile tale ca să poţi trăi în prezent şi totodată să faci loc altor lucruri (poate mai rele) care urmează să ţi se întâmple, să le poţi suporta.

Totul se transformă, dar atâta timp cât eşti în viaţă este imposibil să treacă toate pentru că dacă ar fi aşa te-ai lovi mereu de acelaşi perete, ţi-ai sparge capul în mai multe locuri şi tot nu te-ai opri. Ca să-ţi poţi trăi viaţa este imposibil şi să îţi aminteşti mereu cum şi ce a fost pentru că atunci nu ai mai putea suporta nimic altceva, nu ai mai fi capabil nici măcar să-ţi părăseşti camera sau să laşi pe cineva să intre şi să-ţi vorbească.

Totul rămâne imprimat în tine, rămâne oglindit în felul în care gândeşti şi în care o să acţionezi în anumite situaţii, în felul în care îţi stabileşti limitele. Totul începe să se vadă în momentul în care faci un pas în spate şi spui "până aici", în momentul în care ţi se poate citi teama pe faţă şi probabil dacă nu ţi-ar fi înţepenit tot corpul ai fi luat-o la fugă în direcţia opusă în secunda imediat următoare. Suntem urma iluziilor care să-au sfărâmat sub ochii noştri, urma viselor pe care le-am privind stingându-se şi nu am putut face nimic ca să le salvăm. Urma viselor care nu s-au ridicat la aşteptări. Suntem ceea ce au lăsat în urmă oamenii care au plecat sau care ne-au dezamăgit. Dar mai mult decât atât, suntem ceea ce am ales să facem DUPĂ. Nu suntem ceea ce ne face o problemă să fim, nu problema ne defineşte, ci mai degrabă soluţia pe care o găsim, portiţa pe care o alegem pentru a ieşi din infern. Suntem ceea ce alegem noi să fim. Suntem ceea ce reuşim să facem din lucrurile care ni se întâmplă. Orice lucru poate fi transformat în altceva. Suntem cicatricea care marchează locul în care a fost cândva o rană urâta care durea groaznic.

Pentru că totul primeşte un sens ...

2011-05-08T17:07:00.009+03:00

Uite, scriu din nou. Nu ştiu cum s-a întâmplat că zilele astea în timp ce-mi duceam viaţa de artistă(adică scriam interviuri, corectam articole, îngroşam, subliniam, modificam ... chestii cu care îşi ocupă orice adolescent normal weekendul) s-a spart conducta cu idei şi inspiraţie. Partea proastă e că încă e haos în capul meu, dar o să încerc să le dau formă la toate cele care merită împărtăşite în postările viitoare.

A început aşa: totul se schimba, prietenii apropiaţi se transformau peste noapte în străini, acasă nu se mai putea numi acasă şi simţeam că pur şi simplu am nevoie de un refugiu. Mi-am făcut blogul ăsta şi m-am apucat de scris şi încetul cu încetul am încercat să transform cel puţin lumea în care trăiesc eu în ceva suportabil, ceva care să mă reprezinte. Locul ăsta virtual a devenit singurul loc în care mă simţeam confortabil, în care puteam să fiu eu însămi, să spun ce simţeam că trebuie spus până la capăt, fără să fiu întreruptă, fără să simt că există cineva care vrea să-mi corecteze ideile şi să mi le impună pe ale lui şi să-mi spună cât de mult greşesc şi fără să mă judece înainte de a asculta tot ce am de spus. Am stat zile întregi în pat, uitându-mi la tavan, ascultând muzică şi notându-mi ideile. Eram doar eu şi mă încercau diverse stări de la linişte şi pace până la satisfacţie şi mulţumire, stari care până atunci îmi erau necunoscute. Simţeam că am destul timp să simt cum mor încet şi nu mă deranja asta. Camera mea, locul ăsta au devenit atât de perfecte pentru mine încât pur şi simplu nu-mi mai găsesc locul în lumea de afară. Ăsta e singurul loc în care îmi pot transforma toate defectele în calităţi şi în care până şi cele mai întunecate părţi ale mele printre rânduri parcă au început să prindă culoare. Între cele două lumi s-a ridicat un zid gros şi înalt de gheaţă şi momentan nu am de ce să îl dărâm. Nu vreau ca liniştea pe care o simt acum să fie sufocată de întrebări care mă vor tulbura fără niciun rost sau de observaţii stupide prin care să-mi amintiţi defectele, de parcă nu sunt destul de conştientă de ele. Nu vreau să văd cum până şi ochii care nu demult mă priveau cald acum sunt plini de ură şi dispreţ, nu vreau să vă văd cum vă forţaţi să-mi arătaţi compasiune crezând că asta o să mă ajute cumva.

Momentan mi-e bine aşa, mi-e bine aici şi nu vreau să schimb asta de dragul lor. Ştii de ce?

Când mă privesc, ei nu văd decât un om singur şi defect, nimic mai mult. Îmi dau seama de asta şi le zâmbesc iar ei mă privesc tâmp şi probabil se întreabă "Oare la ce se gândeşte? Oare ce vrea?". Nu vreau nimic, dar mă întreb dacă vă daţi seama sau dacă nu v-aţi întrebat, măcar în glumă, dacă nu sunteţi şi voi la fel de singuri şi defecţi ca omul care stă în faţa voastră şi vă zâmbeşte fără reţineri şi fără regrete.

Pentru că am uitat să trăiesc

2011-05-04T23:05:00.019+03:00

Astăzi, după teza la română şi câteva zile destul de agitate am reuşit să-mi fac puţin timp şi pentru mine şi bloguleţul meu. Sper că mi-aţi simţit lipsa :)

Nu, nu revin cu un articol strălucit. Revin cu ceva simplu, dar care pentru mine înseamnă destul de mult. Uitându-mă prin dulap am găsit nişte jurnalele în care scriam cam anul trecut pe vremea asta şi răsfoindu-le m-am trezit plângând. De ce? Pentru că sunt atâtea lucruri frumoase pe care le-am trăit, atâtea lucruri interesante pe care le-am scris şi de care pur şi simplu am uitat. În acest articol o să încerc să vorbesc despre "good old days" şi nu numai, despre lucrurile care mă fac sau m-au făcut cândva să simt cu adevărat că trăiesc.

Deci, eu cred că n-aş simţi că trăiesc dacă:

Nu luam bătaie acum ceva timp doar pentru că mi-am exprimat punctul de vedere.
Atunci când am încercat să chiulesc (prin clasa a VII-a) şi alergam ca o nebună pe scări nu cădeam în braţele dirigintei mele de atunci. (am căzut în braţele ei la propriu, nu oricum)
Nu aş fi fost la cheful ăla la care ne-am bătut cu gheaţă deşi afară erau peste 30°C sau la cheful ăla din garaj când am dat concert la coicane şi la şurubelniţe şi după care un prieten a început să vorbească în somn şi visa că profa lui de română îl calcă pe deget şi se jura săracul pe toţi sfinţii că nu mai lipseşte.
Nu m-aş fi lăsat condusă pentru că nu eram în stare să spun "Nu".
Nu aş fi ştiut ce înseamnă să pierzi pe cineva sau să vezi pe cineva drag plecând.
Nu m-aş pututea distra fără să cheltuiesc un leu.
Nu aş fi umblat cu colegii toată noaptea de Crăciun la colindat (aici îmi permit să pun şi o poză din 2009 făcută la mine în pat, dimineaţa după vreo 15 ore de umblat prin oraş. Nu e decât jumătate din grup, restul zăceau pe jos sau pe fotoliu):

Nu jucam fotbal în Franţa pe coridorul hotelului în mijlocul nopţii cu o pereche de şosete:

Nu lăsam impresii greşite sau dacă nu mă înjoseam în faţa oamenilor pe care îi respect.
N-aş fi participat la olimpiada de filosofie pe judeţ.
N-ar fi existat cabineul lui Ioana sau Sala 33.
N-aş auzi săptămânal replici gen "Bă, tu vrei un doi? Doi de doi? Trei de doi?"
N-aş fi greşit în aşa fel încât să nu-mi pot repara greşelile.
N-ar fi cercuri de filosofie în fiecare marţi.
N-aş avea unde să mă refugiez sau dacă n-aş avea cu cine să vorbesc în momentele grele.
N-aş fi mâncat ciuperci murate pe grătar (tot la cheful în garaj)
Nu mi-aş da seama cât de penibilă sunt uneori.

Cam atât momentan. Poate o să revin cu completări sau ... vă las pe voi să-mi spuneţi părerea voastră sau să faceţi o astfel de listă.

#EDIT:

Cum îi spuneam şi lui Adrian, lista asta e prea scurtă şi sunt dezamăgită de ea. Vreau să menţionez şi ....

Perioada în care stăteam toată seara în parcare la Penny cu un VIBE (+ infinit, simbolic, nu?) în mână , doar noi şi un pachet de cărţi aberând şi vorbind despre orice ne trecea prin cap, râzând din orice nimic, savurând momentul şi având suficient timp să simţim cum vara trece încet, fără stres lăsând în urma ei nişte prietenii pe viaţă însoţite de o mulţime de amintiri superbe.

Faptul că în clasa I prima mea colegă de bancă a fost Iulia şi cu ea am împărţit nu numai acuarelele la ora de desen, ci timp de vreo zece ani (... şi mai urmează...) am împărţit atât necazurile cât şi cele mai bune zile din viaţa mea.
Că într-a IX-a am luat un 6 la Logică şi atunci a trebuit să răspund tot semestrul ca să-mi scot media şi tot acea profesoară care a îndrăznit să-mi dea mie 6 a devenit una dintre persoanele care au reuşit să se apropie cel mai mult de mine, să mă cunoască şi tot ea m-a iniţiat în tainele filosofiei. (asta e din seria "În tot răul e un bine")
Că acum vreo 4 ani (numai 4?) am cunoscut-o pe Flavia şi ea mi-a fost mamă, tată, soră sau frate în funcţie de ce aveam nevoie în acel moment. O ador pe fiinţa asta stranie şi interesantă, cred că nici dacă mi-ar fi fost soră de sânge nu aş fi iubit-o atât de mult. Deşi nu ne-am întâlnit decât de vreo 6 sau 7 ori am făcut multe chestii trăsnite împreună (gen am intrat în baie peste solistul de la Compact). Poza e făcută când ne-am întâlnit prima dată, ştiu că semănăm incredibil de bine dar jur pe roşu că eu sunt cea cu negru :) (ne-au confundat şi prieteni care mă cunosc bine)

Când am descoperit sensul vieţii (Curu-Guru) la cheful de după olimpiada de filosofie.
Că tot prin clasa a VII-a am avut un coleg(Andrei :( ) care a reuşit performanţa de a scoate uşa de la clasă din balamale şi pe urmă se plimba cu ea în spate prin şcoală.
Că în clasa a VIII-a am spart tabla şi am lipit bucata căzută cu brânză şi biscuiţi. Culmea, a stat dar se întindea brânza pe toată tabla când scriau profesorii şi din acest motiv după câteva zile am apelat la "Picătura".
Că am dat peste o sticlă de vin care mi-a îndoit tirbuşonul şi că a durat mai mult până am reuşit să o deschidem decât până am golit-o.
Când i-am băgat la Iulia degetul în nas, i-am pus piciorul pe faţă sau când am trecut cu fundul peste faţa ei. A, da, Scuze :)
Când tu, Iulia, m-ai respins în mod sistematic. (ştiu că ai fost tu, deci nu nega!)
A, tot stomacul Iuliei la ultimul chef îmi spunea rugăciuni în latină.
Când Iulia şi Teo au făcut salată de fructe cu rom. Tot atunci mă jucam cu bricheta şi am dat foc unui măr din salată şi lăsam impresia că fumez mărul. Nu, nu fumez dar am o slăbiciune pentru merele pârlite.
Când eram în Constanţa la mare şi am prins inundaţii şi în loc să mergem noi la mare a venit marea la noi. Tot atunci am adormit pe diagonală pe două paturi şi dormeam atât de bine încât a fost nevoie ca fetele să cheme întăriri din alte camere ca să mă pună într-un pat(în patul Iuliei care dimineaţa mi-a tras o săpuneală sănătoasă că am dormit pe hainele ei.). A, tot atunci am rămas fără bani şi împărţeam cu Iulia nu numai conserva din care mâncam ci şi furculiţa.
Tot în excursia despre care vorbeam la punctuleţul de mai sus numai că acum e vorba de altă noapte, alt oraş (Băicoi) şi de alte roluri. Nu mai eram "frumoasa din pădurea adormită" ci "evadata din Alkatraz" pentru că dormeam cu profa în cameră iar când am prins momentul am fugit la fetele mele. După câteva minute apare profu în inspecţie şi o prietenă mă ia de o aripă şi mă bagă după uşă. Proful intră, se uită şi începe să urle iar fetele se apucă de râs (să nu mai zic că eu de după uşă râdeam cel mai tare). Profu înteabă "Bă, ăsta-i răs de fete proaste?" iar eu de după uşă printre hohote îi răspund "DA!". (Poză făcută înainte să apară proful în peisaj)

Am condus un om care avea impresia că vin pereţii către el.
Fierbeam vin la mine în garaj la 5 dimineaţa în timp ce cântam pentru Iulia (care era o eşeacă după olimpiada judeţeană la română) melodia lui Daniel Powter - Bad day ("Cause you had a bad day/You're taking one down ...")
Când am încercat toate limbile pământului ca să mă pot înţelege cu omul de la recepţie de la hotelul din Franţa şi până la urmă a trebuit să-i desenez o cheie pe foaie.
Când am văzut pe cineva căzând în canal ... de două ori.
Am asistat la cursul "Bibelouri care suferă"
Când doream liniştită şi un prieten îmi cânta "Frere Jacques" şi a intrat Dan în cameră cu un pistol cu apă şi mă uda pe picioare şi eu aveam impresia că mă udă cu lichior. Mai târziu am înţeles de unde venea mirosul de lichior. Mai târziu am înţeles mai multe chestii.
Când am fost cu cortul pe Râul Mare şi pe lângă faptul că a crescut nivelul râului brusc şi ne-a luat toate sticlele şi tata a sărit în apă îmbrăcat, cu telefonul, cu ţigările, cu toate chestiile pe care le avea prin buzunare şi a reuşit să salveze două sticle de bere şi pe urmă ne-au furat câinii mâncarea. A doua zi am fost abandonaţi, am rămas doar eu, tata şi Cristina şi am trăit din ciuperci prăjite şi bere ... şi a fost cea mai reuşită vacanţă de până atunci.
Când am fost, tot cu cortul, la Cinciş şi doream în maşină, mergeam toată ziua cu barca pe lac (asta când nu înotam) şi râdeam de unchiul meu, care, neamţ fiind(şi eu care vroiam să-mi iau un tricou cu "Atenţie, turist român") s-a dus şi a tăiat un copac de pe marginea drumului, un copac din care am făcut un foc de tabără imens care a ţinut toată noaptea şi lângă care am stat uitându-mă la stele până am adormit.
Ceva recent, din vacanţa asta. Am vrut să-i facem o surpriză unui prieten şi am luat cadou, baloane şi tot ce ne trebuia şi când am ajuns în faţa casei lui şi am văzut că nu răspunde nimeni l-am sunat şi am aflat că el era la o cabană pe râu.
Din seria "Care pe care?": anul ăsta de 1 aprilie am vrut să-i tragem o ţeapă unui coleg şi ne-am înţeles să îl trimită dirigu până la sala de sport să-l întrebe pe profu nu ştiu ce. Cum a plecat noi toţi am fugit repede în sala de lângă şi am tot aşteptat să vină ... şi am aşteptat ... şi am aşteptat ... şi după vreo 10 minute trimitem pe cineva să vadă ce face şi când colo în timp ce noi stăteam ascunşi şi ne agitam "victima" noastră juca fotbal.
Maratoanele noastre de lucrări la info, din perioada în care dădeam 5 lucrări în 4 ore şi aveam cerinţe care începeaul în felul "Din fişierul lucrare297.in ... ".
Prima noastră poză de grup, unul dintre cele mai reuşite momente împreună, ca şi clasă, din punctul meu de vedere.

Ieşirile noastre pe cetate, la sucuri(sau ceaiuri, sau ciocolată caldă), la Mistreţu sau pe unde au mai fost:

Excursiile în Roma şi Paris ... chiar şi cele în ţară.

Gata, aşa mai merge :)

Poveştile copilăriei

2011-04-27T03:52:00.001+03:00

Uite, nu pot să dorm din nou. În ultimele zile în care am avut astfel de probleme cu somnul mă gândeam la poveştile alea stupide pe care le spun părinţii copiilor înainte de culcare. Nu ştiu de ce, dar am o problemă cu ele pentru că am impresia că influenţează într-un anumit fel personalitatea copiilor, încurajează superficialitatea.

Un exemplu clar ar fi faptul că multe fete îşi caută un prinţ în armură strălucitoare şi într-un final află că mai au de sărutat multe broaşte până îl găsesc pe cel adevărat iar ele s-au îndrăgostit de fapt de lupul cel rău sau în cel mai rău caz se trezesc în povestea "Frumoasa şi bestia"... ea e frumoasa iar el e bestia care vine seara târziu acasă de la cârciumă pe şapte cărări şi o bate fără motiv şi care refuză să se transforme, să se schimbe.

Sincer, mi se pare ciudat că toţi părinţii spun aceleaşi poveşti copiilor, e ca şi cum toţi părinţii şi-ar obliga copii să asculte numai rock.

Eu am avut o copilărie foarte specială, am crescut cu poveşti ca "Povestea porcului care a scumpit benzina" sau "Povestea peştişorului din Râul Mare"(pe care mi-o spunea tata când eram tristă ca să mă înveselească), am crescut cu poezii gen "Moartea căprioarei" de Nicolae Labiş, care mă făcea să plâng rău de tot de câte ori o auzeam şi "Decebal către popor" de George Coşbuc, cu nişte versuri care încă îmi mai revin în minte din când în când("Viaţa asta-i bun pierdut/Când n-o trăieşti cum ai fi vrut"... "Puterea este-n voi / Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,/ Că zeii sunt departe, sus, / Duşmanii, lângă noi!" ). De asemena îmi amintesc că pe la vârsta de 5 ani am învăţat să citesc pe o carte de a lui Lev Tolstoi, pentru copii în care tema abordată în fiecare povestire era moartea. A fost prima carte din viaţa mea pe care am citit-o şi încă îmi amintesc foarte bine despre ce era vorba în ea. De asemenea, sunt mândră pentru că nu am crescut cu "Hannah Montana" sau o altă pipiţă obsedată de băieţi şi haine, ci cu "Viaţa cu Louie", cu întâmplări amuzante, cu mesaj şi cu replicile geniale ale lui Andie Anderson, pe care le foloseam cu fiecare ocazie. Cred că experienţele din copilărie şi poveştie pe care le-am auzit mi-au marcat personalitatea şi m-au încurajat să fiu ceea ce sunt acum.

Voi ce credeţi? Voi cum şi cu ce poveşti aţi crescut?

Sărbătoare?

2011-04-22T19:16:00.008+03:00

Fragment din articolul Scrisoare pentru Moş Crăciun:

"..mă întristează foarte mult atmosfera asta de sărbătoare pentru că mă doare să văd şi să simt falsitatea celor din jur, şi nu numai a lor. Tot mi se pare forţat şi fals, la fel ca şi bradul care zace într-un colţ în camera mea încă neîmpodobit..."

Mă încearcă acest sentiment şi acum, dar de data asta ştiu de ce şi nu mi se mai pare deloc ciudat.

Ce ciudaţi sunt oamenii, au nevoie de sărbători ca să se simtă bine, ca să fie mai buni, să dăruiască sau pur şi simplu pentru a petrece puţin timp cu familia.

Ăştia suntem:

Mergem la biserică pentru a auzi ultima bârfă şi pentru a vedea care cu ce ce îmbrăcat.
Ţinem post, dar nu ne ferim să minţim, să bârfim sau să înjurăm de câte ori avem ocazia.
Facem mâncare cât pentru încă alte trei familii şi nici măcar nu stăm acasă şi pe urmă trebuie să aruncăm mai mult de jumătate.
În perioada sărbătorilor dărum şi încercăm să fim mai buni dar trăim într-o lume în care e mereu nevoie de puţină bunătate iar oamenii au probleme şi au nevoie de ajutor zilnic, nu doar atunci. Sărăcia şi problemele nu dispar peste noapte.

Chiar vi se pare ok ce se întâmplă sau nu vă daţi seama? Chiar e nevoie să fie nu ştiu ce sărbătoare ca să schimbi ceva, să îţi schimb atitudinea şi să încerci să fi mai bun?

Fiecare zi poate fi specială şi sunt atât de puţini cei care realizează asta. În fiecare zi poţi sărbători ceva, poţi să profiţi de faptul că ai pe cineva alături şi că eşti în locul respectiv în momentul respectiv. În fiecare zi poţi găsi noi metode pentru a te simţi bine, pentru a te distra ... totul e limitat doar de imaginaţie (o să scriu un articol şi despre asta în curând). Dacă simţi că trebuie să dăruieşti ceva, să spui ceva fă-o indiferent de ce spune calendarul. Nu contează dacă e decembrie, aprilie sau septembrie ...nu te mai lăsa influenţat, nu mai amâna ... pur şi simplu fă ce simţi că trebuie să faci.

În război cu cuvintele

2011-04-10T21:57:00.008+03:00

V-am iubit. V-am iubit mult. Până nu demult mi-aţi fost mamă, tată, soră şi frate... aţi fost tot ce am avut nevoie de câte ori am avut ceva pe suflet. Azi nu, azi nu mai aveţi cum să mă salvaţi ... astăzi îmi păreţi atât de mici şi de neînsemnate încât mi-e aproape scârbă să mă mai joc cu voi. Astăzi când îmi pare imposibil să-mi mai exprim gândurile, mă doare inutilitatea voastră. Am crezut multă vreme că toate aceste gânduri au fost condamnate să fie cunoscute numai de mine şi am putut trăi cu asta, am supravieţuit chiar şi acelor nopţi lungi şi albe în care pur şi simplu nu le mai puteam controla şi simţeam cum veninul lor, împrăştiat în toată fiinţa mea mă schimba până la ultima moleculă. Astăzi vreau să văd cum demonii din mine prind viaţă pe hârtie dar parcă toate cuvintele potrivite ori s-au ascuns extrem de bine, ori nu au fost inventate şi în locul lor foaia mea a fost ocupată de o armată de puncte grupate câte trei.

Îmi cer scuze dar astăzi ... astăzi, pur şi simplu nu mai pot să vă fac să vedeţi lumea prin ochii mei ...

Până şi verbul "a iubi", cu care am început acest articol şi care e oxigenul multora dintre voi nu mă încălzeşte cu nimic. A fost o perioadă în care un "te iubesc" nenorocit a reuşit să mă făcă să port nişte ochelari prin care totul se vedea atât de roz. Uram rozul, dar lumea văzută în stilul acela nu mă deranja. Din fericire am ieşit din transă repede, mi-am dat ochelarii jos şi m-am dezintoxicat de falsitatea acelui roz stupid care a fost înlocuit de vechiul gri, care mă iubea atât de mult încât mi-a promis să nu mă mai părăsească curând (nu cred în promisiuni, pentru mine nici promisiunile nu au valoare pentru că nu sunt altceva decât nişte cuvinte ... dar, atâta timp cât acest gri e îndrăgostit de mine şi mă vede în roz e un fel de căţeluş care îmi inspiră încredre). Şi aşa, astăzi când respir aer proaspăt mi se par atât de superficiale şi lipsite de semnificaţie, atât de depăşite aceste două cuvinte încât mă dezgustă, îmi stau în gât de câte ori le aud când trec pe stradă sau când mă uit la filme. De ce? Simplu! Dragostea înseamnă mult mai mult decât două cuvinte atât de comune şi insipide ... dragostea face ca lucrul iubit să fie atât de al tău, atât de legat de tine încât un "te iubesc" care poate fi spus de oricine, în orice context poate să-ţi pară o jignire, un sacrilegiu.

Încă ceva, mi-am dat seama că de multe ori vorbim doar de dragul de a vorbi, fără să ştim ce spunem sau mai bine zis fără să ne pese ce spunem. Vorbitul e un fel de tic. De exemplu, câte dintre persoanele care te întreabă "ce faci?" crezi că aşteaptă cu adevărat un răspuns? Câte dintre persoanele cărora le vorbeşti te ascultă cu adevărat?

Sunt curioasă cum îşi imaginează că sunt eu, dincolo de cuvinte acele persoane care îmi citesc articolele fără să mă cunoască personal (dacă vreţi, îmi puteţi răspunde prin comentarii)

Deci ... Declar război cuvintelor şi nu închei armistiţiu până nu o să reuşesc să mă împac cu gândul că va trebui să-mi exprim eu gândurile cele mai profunde, cele mai importante cu nişte cuvinte nenorocite pe care dacă le-aş pune în altă ordine aş putea să scriu un pamflet, cuvinte care au fost şi vor fi folosite şi de acum în colo în scopuri banale şi superficiale de oricare dintre noi.

Îndreptar pătimaş (E.M. CIORAN)

2011-04-07T22:21:00.009+03:00

"Eu ştiu că undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu-mi trebuie urechi ascuţite pentru subtile chinuri, nici gust pentru oţetul sângelui, doar tăcerea surdă în care se înfiripă un văicărit prelung. Atunci cunosc primejdia. Şi cum mă întorc spre Răul despotic şi umilitor, el se ridică în văzduh, în creier, în ziduri - divinitate subită, aspră şi ruinătoare.

Stai încremenit şi-aştepţi. Te aştepţi. Dar ce să faci cu tine? Ce să-ţi spui, împrejmuit de-atât nespus?

Ce trece prin tăcere? Cine trece? E răul tău trecînd prin tine, în afară de tine, e-un pretutindeni al tainei tale negative.

Să te gândeşti spre ce vei fi? Regretele tale n-au viitor. Şi nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai ai loc, în timp zace groaza.

Şi atunci pleci. Plecînd te uiţi. În mers eşti altul şi fiind - nu mai eşti."

Emil Cioran - "Îndreptar pătimaş"

*Nu-mi vine să cred cât de mult mă regăsesc în acest fragment. De momentele mele de tăcere mă tem cel mai mult, pentru că ştiu atât de bine ce pot să facă ele din mine, în ce pot să mă transform. Mi-aş fi dorit să nu ştiu. Mi-aş fi dorit să fiu mai proastă şi să nu-mi pot pune atâtea întrebări. La dracu' cu modestia. Mi-e tot mai greu să mă lupt cu demonii mei interiori. Momentele de tăcere devin tot mai insuportabile.

Citind cartea asta încep să cred că nu sunt şi că nu am fost nebună dar probabil sunt mult mai ciudată decât mă consideră lumea.

Mi-e groază de momentul de tăcere care va urma după ce voi termina cartea. În ce o să mă tansform?

#edit, după câteva zile. Într-un fel, tot din seria asta:

Fiecare scrie, nu pentru că vrea, ci pentru că nu poate altfel.(Octavian Goga)

Mister [II]

2011-04-05T23:12:00.010+03:00

Misterul e unul dintre acele lucruri care fac ca lumea din jurul nostru să fie mai frumoasă şi totodată mai suportabilă pentru că datotită lui mereu există ceva incredibil care aşteaptă să fie descoperit, mereu există ceva la care poţi să visezi.

Imaginaţi-vă cât de banală şi fără sens ar fi viaţa dacă am şti totul despre cel de lângă noi, tot ce urmează să se întâmple, mă rog, tot ce ar fi de ştiut . Ce am mai putea face? Ce noutăţi am mai putea aduce? Nu ai putea fi primul care vede ceva, care înţelege sau care descoperă ceva. Toţi ar vedea lumea exact aşa cum ai vedea-o şi tu. Am fi doar nişte marionete, nişte actori nenorociţi cărora în momentul în care s-au născut li s-a pus în faţă un scenariu pus la punct până la ultimul detaliu, un scenariu în care nu pot să schimbe nimic şi nu au de făcut nimic altceva decât să îl respecte. Misterul este cel care te condamnă la libertate, este cel care îţi oferă mereu posibilitatea să descoperi ceva nou şi să fi surprins sau dezamăgit de ceea ce vezi, să ai sentimente şi să-ţi formezi o personalitate, să te reinventezi reinventând şi redescoperind lumea în fiecare zi, îţi dă un motiv bun ca să-ţi doreşti să te apropi de cineva, să-l cunoşti, îţi oferă posibilitatea de a visa şi de a greşi. Misterul îţi dă speranţă, speranţa că va fi mai bine. Speranţa că totul are un sens. Speranţa că există ceva după moarte. Îţi oferă libertatea de a interpreta ce ţi se intamplă, de a căuta propriile răspunsuri, şi din moment ce totul e atât de relativ, de instabil îţi oferă libertatea de a crede ce vrei şi îţi permite să abuzezi de dreptul de a te minţi singur, de a te intoxica cu iluzii şi vise.Ai tot timpul ocazia să te redescoperi şi să redescoperi lumea. Ai tot timpul ocazia să faci un lucru nou, să vezi un lucru nou, să-ţi pui întrebări şi să găseşti răspunsuri pe care mai târziu să le poţi contrazice. Misterul te transformă într-un marinar care se aventurează în necunoscut şi care după fiecare zi mai trasează câteva linii pe atlas.

Spuneam că misterul ne fereşte de dezamăgiri, fără mister nu ar mai exista societate, nu ar mai exista nimic pentru că nu am avea pe nimeni. În general oamenii se aproprie treptat unii de alţii şi tot treptat încep şi să se cunoască mai bine, să înţeleagă punctul de vedere al celuilalt şi să afle din ce în ce mai multe lucruri despre el. Imaginează-ţi că într-o lume fără mister în momentul în care ai întâlni pe cineva i-ai cunoaşte toate defectele şi tot trecutul. Te-ai mai putea apropia de el?

Ai în faţă un întreg univers care aşteaptă să fie descoperit, profită de asta. Nu crezi că ar fi timpul să te desparţi de ochii celorlalţi şi să încerci să vezi mai mult cu ai tăi? O să fi surprins de câte lucruri poţi descoperi doar dacă te opreşti pentru o secundă şi priveşte în stânga şi în dreapta. O să descoperi ceva nou în fiecare zi, totul depinde de unghiul din care priveşti.

Oameni şi uşi

2011-04-03T21:08:00.004+03:00

Astăzi mi-am dat seama că oamenii seamănă cu uşile lor:

Cu cât sunt mai încuiaţi, cu atât e mai greu să-i faci să-ţi deschidă uşa.

Cu cât sunt mai închişi ca mentalitate, cu atât le ia mai puţin până să-ţi închidă şi uşa în nas.

Dar ...

Uşile le mai poţi deschide, oamenii nu.

Uşile le poţi schimba, mentalitatea majorităţii nu prea.

Concluzie:

Decât să fiu unul dintre oamenii care mi-au închis astăzi uşa în nas dând dovadă de ignoranţă şi prostie dusă la extrem aş prefera să fiu o uşă.

Mister [I]

2011-03-29T22:52:00.005+03:00

Nihil

de George Bacovia

Ce trist amor

Să vrai,

Să stai,

Cu cei ce mor.

Si ce avânt

Să treci,

Pe veci,

Într-un mormânt.

Ce fără rost

Trăind,

Gândind,

De n-ai fi fost.

Si ce cuvânt...

Mister,

În cer,

Si pe pământ.

O să urmeze o continuare zilele astea, până atunci sper că vă mulţumiţi cu poezia de mai sus.

Lumea, prin fundul unui pahar ...

2011-03-27T02:05:00.009+02:00

(Articolul e scris ieri seară în timpul unui chef, editat în dimineaţa asta când l-am descoperit la postări nefinalizate)

Uite, scriu din nou şi de data asta mă aflu ~~în stare de ebrietate~~ ... într-o stare metafizică şi încerc să-mi amintesc câte nopţi am încercat să găsesc scopul vieţii(sensul vieţii) şi câte întrebări mi-am pus şi câte scenarii am încercat să-mi construiesc în funcţie de fiecare răspuns pe care îl găseam. Ca să ce? Ca să-l ignor, cum fac cu toate celelate microscopuri(adică scopuri mai mărunte). Acum câteva săptămâni când eram într-o stare asemănătoare de om ebrietar (cum zice cineva prin spatele meu) cred că am ajuns la o concluzie care mă va mulţumi o perioadă: Sensul vieţii e CURU-GURU! Ştiu că sună amuzant, dar concluzia e că suntem atât de ipocriţi încât pentru noi până şi sensul vieţii nu e decât un pretext şi în timp ce îl căutăm încercăm să ne ascundem de adevâratele probleme ale existenţei. Credem că atunci când vom descoperi sensul vieţii o să ne tromvească lovaiul(adică să ne lovească tramvaiul <-perla Iuliei) cu toate răspunsurile, răspunsuri roz cu luminiţe pe care vrem să le auzim şi pe care suntem în stare să le suportăm. Dar din păcate trebuie să pierzi mult timp până începi să înţeleg lucrurile şi să faci legături între ele iar atunci când începem să găsim răspunsuri începem automat şi să ne dăm seama cât de puţine ştim defapt iar de multe ori realitatea poate fi atât de crudă încât ajungem să o interpretăm ca fiind o minciună. Totul poate fi văzut ca o minciună, ca o greşeală sau ca o eroare, depinde cum alegem sau cum suntem în stare noi să vedem lucrurile şi din păcate omul iubeşte minciunile, se hrăneşte şi are nevoie acută de ele.

Am observat cât ne place să ne complicăm existenţa. Dacă nu avem probleme, ne facem şi ne place să suferim din cauza lor. Trebuie să suferim din când în când sau măcar să-i facem pe alţii să sufere din cauza noastră pentru că astfel reuşim cel mai bine să conştientizăm faptul că trăim. Suntem enigmatici (revelaţie a la Iulia prin spatele meu). Am observat că sunt anumite persoane la care până şi superificialitatea e specială.(de exemplu noi 3 ... nu ne încadrăm în niciun tipar, suntem imprevizibile şi ciudate şi e mare lucru să descoperi la noi ceva superficial.)

Se spune că vorbele unui om beat sunt gândurile unui om treaz. Dar ...eu m-am îmbătat cu vin în timp ce voi vă îmbătaţi în mod sistematic cu vise, iluzii şi speranţe. Diferenţa e că mie o să-mi treacă până mâine dimineaţă în timp ce vouă s-ar putea să nu vă treacă niciodată!

... pentru că m-am săturat!

2011-03-25T23:31:00.005+02:00

M-am săturat să mă abţin, m-am săturat de rutină, m-am săturat de atitudinea voastră de sclavi. M-am săturat de lipsa de respect, lipsa de onoare sau lipsa de înţelegere. M-am săturat de ăştia din seria "am Maybach, deci exist" sau mai bine zis m-am săturat de cocalarii de toate felurile şi sunt sătulă să mă întorc seara acasă cu inima în dinţi din cauza lor. M-am săturat de societatea care încearcă să ne dreseze şi care ne bombardează cu tot mai multă prostie în fiecare zi. M-am săturat de ştirile de la ora 5 dar şi de zecile de filme difuzate în fiecare zi în care ni se vând cu atâta nonşalanţă sfârşituri fericite. M-am săturat să-mi încarc creierul cu tot felul de informaţii care oricum nu-mi vor folosi la nimic niciodată. M-am săturat să fiu nevoită să mă trezesc la 6 ca să termin de învăţat şi să dorm în jur de 3-4 ore pe noapte cum m-am săturat şi de cafeaua sau de energizantele pe care trebuie să le consum ca să-mi ţin ochii deschişi la şcoală şi ca să rezist până la sfârşitul zilei. M-am săturat să-mi dau seama în fiecare seară că în ziua respectivă am realizat mult prea puţin din ce mi-am propus. M-am săturat să înjur în gând. M-am săturat de natura umană, m-am săturat să fiu judecată după felul în care mă îmbrac şi m-am săturat de oameni care au citit 2 posturi de pe blog şi deja cred că ştiu totul despre mine şi-mi dau sfaturi de viaţă sau îmi plâng de milă şi îmi vorbesc de sus. M-am săturat să-mi dau seama târziu că-i deja prea târziu. M-am săturat să aud că n-ai cum să eviţi destinul (nu cred în destin, cred că e doar un pretext, o iluzie pe care oamenii o folosesc pe post de scuză). M-am săturat să aud că nu fac nimic să-mi iau avânt. M-am săturat să fiu nevoită să renunţ la lucrurile pe care le iubesc pentru că aşa trebuie şi aşa e bine pentru viitorul meu. M-am săturat să plec sau să-i văd pe alţii că pleacă.

De ce am scris postul ăsta? Pentru că m-am săturat să simt că trebuie să-mi ascund sentimentele şi am obosit să mă prefac că totul e OK.

Manipularea - o tehnică de autoapărare

2011-03-17T19:38:00.006+02:00

Mereu am fost genul de om care a încercat să vadă dincolo de aparenţe, să înţeleagă ce înseamnă cu adevărat ceea ce oamenii încearcă să afişeaze, de aceea încerc să nu judec oamenii după acţiunile lor ci încerc să-mi dau seama CE REPREZINTĂ ele de fapt. Cred că de foarte multe ori o replică acidă, o reacţie exagerată sau comportamentul în anumite situaţii spun foarte multe despre omul respectiv pentru că de obicei acestea sunt lucruri pe care omul nu poate să le controleze, prin care nu poate încerca să te mintă. Panica, revolta, frica fac ca masca pe care o poartă să se fisureze, dezgolindu-i pentru câteva secunde o porţiune din adevărata lui faţă.

De obicei, relaţiile cu ceilalţi se bazează pe experienţele anterioare din care se presupune că ai învăţat ceva şi care te-au marcat într-un fel sau altul. De multe ori, şi manipularea tot de acolo provine. S-a născut din frică, din frica de a pierde controlul asupra vieţii. Mai exact, le e teamă să nu se trezească din nou într-un univers care stă să se dărâme, care începe să se transforme în altceva şi în care oamenii de bază încep să plece şi încep să se schimbe rolurile iar încetul cu încetul totul devine de nerecunoscut şi ajungi să simţi că nu mai faci parte din lumea ta, în care ai investit atât de mult. Încerci să recâştigi controlul controlându-i pe alţii. Trăieşti cu iluzia că ai nevoie de ei şi înceri să-i convingi că ei sunt cei care au nevoie de tine. Încerci să decizi în locul lor, să-i obligi să rămână. Universul tău oricum se schimbă şi niciodată nu o să poţi să fi fericit în el pentru că totul devine artificial, totul se transformă într-o iluzie. Experienţa m-a învăţat că oricât de mult ţi-ai dori nu poţi obliga pe cineva să te iubească, să te accepte şi tocmai de aceea trebuie să-l laşi să plece pentru că dacă alegi să continui aşa o să te chinui mult şi degeaba. Dacă vezi că nu mai ai ce face, acceptă situaţia şi lasă totul să se dărâme iar pe cei vor să plece, lasă-i pentru că din moment ce pleacă atât de uşor înseamnă că niciodată nu au fost acolo cu adevărat deci îţi e mai bine fără ei pentru că meriţi mai mult. Vor veni alţi care o să-ţi ofere mult mai mult decât te aşteptai să primeşti vreodată de la cineva şi împreună cu ei poţi să o iei de la capăt pentu că într-un fel sau altul ei vor deveni arhitecţii noului tău univers.

(Am trecut şi eu prin astea, am fost dezamăgită şi am suferit mult dar apoi au apărut nişte persoane extraordinare, datorită cărora m-am pus pe picioare şi am devenit ceea ce sunt acum. Ei îmi sunt alături oricând am nevoie şi cu ei aş fi în stare să-mi împart şi ultima felie de pâine. Mulţumesc că existaţi!)

NEWS

2011-03-14T20:47:00.011+02:00

Salut! Ştiu că vă aşteptaţi să apară un articol nou până acum. Îmi cer scuze, a fost o perioadă destul de grea pentru mine iar acum încerc să mă concentrez mai mult pe şcoală (mi-am dat seama că din păcate înainte de toate, sunt elevă). Vor avea loc nişte schimbări pe aici, mă gândesc să creez două secţiuni noi: neaparat ceva ge Citeşte înainte şi una pentru Contact în primul rând pentru că mi-am dat seama că nu pot promova blogul acesta aşa cum aş vrea. Încep să-mi doresc mai mult de la el, am început să am mai mulţi cititori şi nu îmi permit să îi dezamăgesc. Următorul articol promit să fie de excepţie! :)

încă un lucru ... Ce aţi vrea să schimb? Sunt deschisă la orice fel de idei şi propuneri. Dacă nu vreţi să lăsaţi comentariu aici, îmi puteţi trimite un e-mail la: kitty_cugir@yahoo.com

Până atunci, câteva noutăţi:

1. Am început să scriu şi pe OFZ (Organitaţia Filosofilor Zăluzi) :

http://organizatia-filosofilor-zaluzi.blogspot.com/ .

E un blog în care eu şi alte persoane interesate de filosofie punem mult suflet. O să găsiţi multe lucruri interesante.

2. În fiecare marţi, la ora 17:00 începe CERCUL DE FILOSOFIE , la erajul 2 în sala 33. Vom vedea interviuri cu filosofi, documentare sau vom audia nişte pasaje din nişte cărţi apoi vom discuta despre ele. Încercăm să abordăm teme cât mai interesante şi cât mai accesibile. Tema de mâine e RELIGIE VS. ŞTIINŢĂ .

3. A avut loc olimpiada de filosofie. Subiectul:

Nu am reuşit decât locul 6. Anul viitor dacă o să mai particip cu siguranţă o să fie mult mai bine, anul ăsta am fost doar tipa aia mică dintr-a X-a care a citit nişte chestii şi s-a dus acolo să concureze cu elevi de a XII-a care fac filosofie la clasă şi care probabil sunt pasionaţi de mai mult timp. Nu încerc să mă scuz, încerc să îmi dau seama dacă ar trebui să fiu mândră sau ar trebui să fiu supărată.

Spune-mi cu cine te însoţeşti ...

2011-03-05T00:01:00.010+02:00

(şi nu numai cu cine te însoţeşti, spune-mi ceva despre tine. Fiecare lucru care are legătură cu tine spune ceva mai mult, are propria poveste, fie că eşti conştient de asta sau nu. )

Până acum mi-am trăit viaţa după propriile criterii, propriile principii şi am făcut tot ce mi-a trecut prin nenorocitul ăsta de cap, am făcut mii de greşeli ... pe unele le regret, pe altele nu. Am lăsat în viaţa mea tot felul de oameni, extrem de diferiţi între ei (sau de mine) ... aşa sunt eu, mereu am încercat fiecare aromă ca să pot spune exact care îmi place,care mi se potriveşte. M-am şi otrăvit de multe ori, ce-i drept. Mereu am încercat să scap de gratiile minţi mele, de prejudecăţi şi limite impuse aiurea pentru că astea nu erau decât bariere, nu făceau decât să mă blocheze, să-mi limiteze alegerile. Întotdeauna am încercat să nu trăiesc într-o cuşcă construită de mine din iluzii, vise şi prejudecăţi.

Am ajuns într-unul dintre acele momente în care simt că trebuie să mă reevaluez, pentru că sunt atâtea gânduri care în ultimul timp sunt exact ca nişte valuri pentru mine: mă amăgesc cu o perioadă de linişte după care mă lovesc din ce în ce mai puternic. Încerc să mă privesc din nou într-un ciob de oglindă care devine din ce în ce mai mare dar şi colţurile lui devin din ce în ce mai ascuţite în fiecare moment şi în care m-am tăiat de atâtea ori până acum, un ciob nenorocit ce reprezintă viaţa mea, aşa cum am trăit-o până acum. Momentan nu pot decât să intuiesc ce reprezintă ceea ce văd doarece reflexia e destul de înceţoşată, probabil din cauza faptului că viaţa mea e un lucru care devine din ce în ce mai ciudat. Viaţa mea ... e un puzzle imens şi fiecare persoană care a trecut pe acolo a pus cel puţin o piesă. Momentan sunt prea puţine piese ca să-mi pot da seama cum va arăta când va fi gata şi fiecare piesă pusă contrazice sau cel puţin dă altă semnificaţie pieselor care au fost puse înainte. Totuşi, privind atentă pot observa realitatea hidoasă şi încruntată deformată şi colorată de iluzii şi vise alături de gândurile negre care au fost combinate extrem de strategic cu nopţiile albe iar puţin mai departe văd un curcubeu de zâmbete care stă deasupra unui lac format din toate lacrimile care au fost vărsate pe umărul meu până în acest moment. Nu înţeleg ce reprezintă petele negre aşezate pe alocuri, poate or fi amintiri ce le-am trăit şi le-am uitat sau poate ele simbolizează incertitudinea şi întrebările pe care le-au adus unele persoane odată cu apariţia sau dispariţia lor. Pot să vă spun că în acest puzzle niciodată nimic nu a fost şi nici nu va fi lapte şi miere şi chiar mă bucur pentru asta. Fiecare lucru are atât părţi bune cât şi părţi proaste şi mă bucur că există şi părţi proste pentru că fără ele părţile bune nu ar avea nici o valoare. Când va veni iar timpul să mă reevaluez şi când voi avea un ciob mai mare aş vrea să spun şi atunci exact ce spun acum(şi, printre altele, ce a spus şi Sartre la vremea lui):

"Important nu este să spui "Iată ce au făcut din mine", ci "Iată ce am făcut eu din ceea ce au făcut din mine"."

(ăsta e proiectul meu la EDA.Cu tot respectul, dar nu cred că îl pot citi în faţa clasei.)

Între vis şi realitate

2011-02-20T14:57:00.006+02:00

Ciudat, am vorbit despre iluzii destul de mult în ultimul timp aproape în fiecare post, dar niciodată nu am încercat să vorbesc şi despre rostul viselor în viaţa noastră.

Mi-a spus un prieten acum ceva timp că sunt irealistă, eu am preferat să cred că sunt doar visătoare. Dacă stăm să analizăm mai bine lucrurile toţi suntem irealişti într-o anumită măsură pentru că fiecare dintre noi percepe altfel realitatea, înţelege altfel lucrurile care se întâmplă în jurul lui şi nici unul nu are dreptate deoarece fiecare percepe realitatea într-un mod subiectiv. Mi se pare o prostie să-l numeşti irealist pe cel de lângă tine doar pentru că el nu vede lucrurile aşa cum le vezi tu. Cu toate că părerile voastre sunt contradictorii, poate că şi el are dreptate. Imaginează-ţi o lume în care toţi ar gândi ca tine ... cui i-ai cere sfaturi? cum ţi-ai alege prietenii? Aşa fiecare gândeşte cum vrea,trăieşte cum vrea(sau cum poate) în propria lui "realitate", cu problemele, dorinţele şi visele lui. Nu crezi? Gândeşte-te la religie. Poţi să crezi sau să nu crezi că există ceva mai mare care ne-a creat şi care stă acolo sus şi vede tot ce facem. Au fost şi sunt multe religii şi fiecare L-a descris altfel şi a venit cu un alt punct de vedere. Care dintre toate aceste religii e cea reală? Nu avem de unde să ştim, dar fiecare alege să creadă sau nu în ceva în funcţie de nevoi şi de dorinţe sau pur şi simplu pentru că aşa l-au dresat părinţii şi societatea. Realitatea e aceeaşi oriunde şi pentru oricine dar nimeni nu o cunoaşte şi de asta fiecare îşi construieşte un fel de realitate proprie.

Acum că am lămurit cum (cred) că stă treaba cu realitatea, ajungem la vise şi la rolul lor. Aici ţin să subliniez vorbele lu' nea' Freud:

Omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea.

Eu cred că omul are nevoie în permanenţă de vise. Realitatea(aia autentică) e dură cu toţi, nu contează că eşti frate de cruce cu Becali sau cerşeşti la colţ de stradă, tot ai probleme, tot îţi faci griji şi te loveşti de tot felul de situaţii şi de oameni în fiecare zi. Eu am norocul să fiu genul de persoană care în general ştie când trebuie să vadă lucrurile aşa cum sunt şi de obicei profită de fiecare moment în care îşi permite să viseze. Mă gândesc că ar fi foarte greu să te confrunţi în fiecare zi cu partea întunecată a lucrurilor, să vezi în fiecare moment partea goală a paharului şi să te gândeşti mereu la consecinţele greşelilor făcute, la eşecuri. De câte ori simt că nu mai fac faţă mă închid în casă şi scriu, citesc sau ascult muzică ... pur şi simplu evit orice contact cu lumea de afară. Mă trezesc din somn doar ca să îmi pot continua visele. Şi îmi e bine. Exist doar eu şi gândurile mele, nu e nimeni acolo ca să îmi poată întrerupe ideile sau să mă judece. Pot să-mi pun problema în toate felurile posibile până ajung la o concluzie acceptabilă iar pe urmă, după ce termin cu toate astea îmi e mult mai uşor să iau decizii şi să-mi rezolv problemele.

Fericirea ... unde e?

2011-02-17T22:12:00.008+02:00

De câteva zile am luat-o razna rău de tot. Nu mai sunt în stare să fac nimic, îmi repet întruna că nu am nimic dar nopţile în care nu pot să dorm şi stau ascultând muzică şi holbându-mă la tavan spun cu totul altceva. Simt că pierd ceva din mine, din cine obişnuiam să fiu, în fiecare zi când încerc să-mi regăsesc fericirea pentru că deja mă dezgustă zâmbetul ăsta (dacă se poate numi aşa) şters, ofilit pe care mă tot chinui să-l afişez.

Răscolindu-mi amintirile, încercând să înţeleg ce caut, am început să fac o comparaţie între cine sunt şi cine eram şi m-am lovit din nou de defectele şi de greşelile mele, care orice am încercat să fac încă mă mai urmăresc. Mi-am dat seama că nu mai ştiu să iubesc sau să urăsc, să-mi fac planuri sau măcar să mă bucur de prezent, nici măcar nu mai ştiu să visez, încotro ar trebui să merg şi ce ar trebui să fac.

Şi ce am rezolvat?Unde am ajuns? Am pierdut timpul regretând timpul pierdut (paradoxal,nu?), transformând amintirile frumoase în coşmaruri şi regretând lucruri pe care oricum nu mai pot să le schimb. Cât despre fericirea aia pe care o tot caut ... unde e? sau mai bine zis, ce e? Ciudat, îmi amintesc atât de limpede de un copil care făcea ca fiecare zi să fie specială, vedea în fiecare lucru ceva deosebit şi era atât de uşor să-i smulgi un zâmbet pentru că pentru el fericirea era ceva atât de natural încât o vedea în orice, de la ploaia care bătea în geam în nopţile călduroase de vară şi animalul care doarme afară pe prag până la necunoscutul din parc la care a ajuns mingea din întâmplare şi care i-a înapoiat-o zâmbind. Sunt eu? Dacă nu, atunci cine e?Şi eu ... eu cine sunt?

Relaţiile dintre oameni

2011-02-08T22:48:00.007+02:00

Te-ai întrebat vreodată cine a fost lângă tine mereu atunci când ai avut nevoie? Cine încearcă să îţi arate drumul cel bun? Cine a rămas lângă tine atunci când toţi au început să plece? Cine e acolo să-ţi spună că va fi bine când ţi-e foarte greu? Cine ţi-a fost alături chiar şi atunci când te-ai înjosit atât de mult şi ţi-ai fi dorit să nu te vadă nimeni în starea în care erai, dar într-un final le-ai mulţumit pentru că au fost acolo şi pentru că ai avut pe umărul cui să plângi şi le promiţi că nu o să te mai vadă aşa niciodată? La cine te gândeşti înainte să cazi? Cine te face să te răzgândeşti atunci când eşti pe marginea prăpastiei şi fiecare bucăţică din tine îşi doreşte să se arunce, să renunţe? Şi dacă totuşi cazi, cine o să te prindă?

Eu n-am găsit încă o astfel de persoană şi am impresia că acel cineva care ar trebui să facă toate astea nu are cum să fie uman deşi am momentele mele în care mi-aş dori să am pe cineva care să fie răspunsul la măcar jumătate dintre aceste întrebări, să nu mă mai pot simţi atât de singură. Poate sună stupid, dar mă simt singură indiferent cine sau câte persoane sunt lângă mine. Suntem atât de singuri, deşi avem iluzia că trăim împreună şi suntem dependenţi de această iluzie deoarece toţi avem nevoie de cineva care să ne suporte, să ne fie alături şi să ne asculte bazaconiile măcar pentru un timp, încercăm să umplem acel gol pe care cred că toţi îl simţim la un moment dat, golul acela care ne face nefericiţi pentru că ne simţim singuri, inutili şi care ne spune că lipseşte ceva din viaţa noastră şi că trebuie făcut ceva. Atunci apelăm la ceilalţi, încercăm să ne lipim de sufletul lor şi încercăm să ne convingem că totuşi nu suntem singuri pentru că sentimentul de singurătate dispare atunci când începi să te simţi iubit,apreciat şi înţeles. Cred că fiecare se gândeşte cel mai mult la propria persoană şi nu neaparat pentru că este egoist, orgolios, narcisist şi mai ştiu eu cum ci mai degrabă pentru că altfel nu se poate supravieţui în lumea asta defectă. Toţi avem nevoie de atenţie, toţi avem nevie să ne simţim iubiţi şi apreciaţi şi să vedem că părerea noastră sau starea noastră de spirit contează pentru ceilalţi şi când nu mai primim ce vrem ne refugiem în altă parte. Viaţa nu e doar o glumă, nu e doar un joc şi mai mult decăt orice avem nevoie de cineva care să fie acolo şi atunci când începe furtuna nu numai când e soare şi voie bună. De aceea cred că viaţa e ca o călătorie cu trenul, o călătorie în care eşti singurul care are bilet şi de aceea de cele mai multe ori tu decizi cine urcă, cine coboară şi cine rămâne şi astfel, în permanenţă oamenii se vor schimba între staţii şi tu vei fi singurul care va merge de la începutul până la capătul liniei.

Toate drumurile duc la Roma?!

2011-02-06T22:20:00.008+02:00

A fost o excursie foarte ciudată şi neconvenţională, ca să-i zic aşa. Pentru cine nu ştie, zborul a fost anulat. Am stat prin aeroportul din Cluj cam 8-9 ore(cam de pe la 6 dupămasa până la 2 dimineaţa) ore unde am îndurat foame, frig şi plictiseală:

(poză făcută într-un moment în care eram foarte nervoşi pe cei de la Wizzair, nişte adevăraţi nesimţiţi!)

Apoi am găsit soluţia salvatoare: să mergem cu autocarul. L-am sunat, am făcut cam 20 de ore cu el până în Roma (de pe la 2 dimineaţa până pe la 10 seara). Pe drum altă foame, alte griji.

Deci, aveţi grijă ce drum alegeţi pentru că nu toate duc la Roma! De exemplu, dacă vreţi să zburaţi cu Wizzair bag mâna în foc că nu ajungeţi şi în plus e foarte posibil să nu primiţi banii daţi pe bilete înapoi.

Roma este un oraş foarte frumos aş putea să spun că este mult prea frumos pentru oameni. M-am distrat ... deşi am crezut că mor de cald sau de la durerile de picoare provocate de fuga nebună după profu'. Am mâncat cea mai buna pizza şi cea mai bună îngheţată, spaghetele nu prea m-au impresionat. Am avut nişte colege de cameră foarte tari, au fost multe faze amuzante gen: telefoane de la recepţie, era să iau bătaie pentru că ţin becul aprins, încurcam autobuzele şi ne urcam şi ne coboram de câteva ori până să-l găsim pe ăla bun, întâlniri cu alţi români, negrii care vindeau huş-huşuri şi multe altele pe care nu mi le pot aminti acum.

Despre zilele petrecute prin Roma o să vorbesc mai mult probabil într-un articol pentru revista Metamorfoze, o să-l postez după ce apare revista dar o să pun nişte poze, în schimb.

Hotelul:

Vaticanul:

ce m-a impresionat:

+ Capela sixtină, unde nu am avut voie să fac poze.

De pe San Angelo, de unde se vede cea mai faină privelişte:

Colosseum:

Moise, de Michelangelo:

ceva ce m-a amuzat teribil:

Şi, ca bonus ... mai ţineţi minte articolul meu despre moarte? Acum pot să mor liniştită pentru că am întâlnit o moarte cu personalitate:

la desperţire, i-am arătat afecţiune şi drept mulţumire l-am sărutat pasional(prin mască, evident):

Despre moarte

2011-01-30T23:34:00.008+02:00

Uite, asta mă preocupă de ceva timp. E peste tot în jurul nostru, unii o văd şi alţii nu. Mă obsedează, mă face să fiu extrem de curioasă şi de interesată. O urăsc şi o admir, o evit şi o aştept. De fapt ... în morţii ei, vreau s-o condamn la viaţă ... poate aşa îmi va fi mai uşor să o înţeleg, să-mi bat joc de ea aşa cum ea îşi bate joc de tot ce iubim, de tot ce preţuim. Vreau s-o văd rănită, s-o văd înjosită, să o văd suferind. Vreau s-o văd trăind şi mai presus de toate vreau s-o văd murind şi fac pariu că nu ar putea muri zâmbind mai ales dacă ar fi conştientă că sunt atâtea lucruri pe care nu le-a făcut încă şi pe care nu le-a încercat, vreau s-o văd cum se înjoseşte atunci când se sună de ieşire pentru nişte amărâte de minute, care acum înseamnă atât de puţin pentru ea. Dar nu pot ... şi mi-e ciudă pentru că ea face regulile jocului şi de asta nu pierde niciodată şi oricum ea nu are niciodată nimic de pierdut. Ea e singura care poate avea pe oricine ... pentru totdeauna. E definitivă şi ireversibilă, poate asta ne sperie cel mai tare deşi cred că pentru unii dintre voi să fi mort ar fi foarte plăcut: ai atâta timp la dispoziţie ca să nu faci nimic! (pe bune, nu faceţi asta toată ziua?). Sunteţi mulţi care aţi putea fi buni tovarăşi cu ea, aşa cum este acum. Mie mi se pare searbădă, prost gândită sau cel puţin prost făcută. Eu sunt genul de om care preferă să nu-i judece pe alţii şi nu suport să fiu judecată de cineva care n-a fost în situaţia mea şi care nu are nici o idee cum mă simt. Urăsc gândul că într-o zi Moartea o să mă judece şi o să mă condamne şi nu are nici o idee ce am fost eu înainte, prin ce am trecut, cât am fost de fericită sau cât de greu mi-a fost în unele momente. Pentru ea o să fiu un fel de obiect pe care ori şi-l doreşte, ori consideră că nu mai poate fi folosit şi cineva trebuie să scape de el.

P.S. Nu o să mai scriu nimic până duminică probabil, plec în vacanţă în Roma. Să-mi ţineţi pumnii să nu mi se prăbuşească avionul sau să nu mă întâlnesc cu vreun italian nebun pe acolo pentru că vreau ca Moartea să aibă puţină personalitate când o fi să ne întâlnim :)) .

Jurământ vieţii

2011-01-30T22:57:00.006+02:00

Niciodată nu te voi trăda de tot; deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas;
Când te-am urât, nu te-am putut uita;
Te-am blestemat, ca să te suport;
Te-am refuzat, ca să te schimbi;
Te-am chemat şi n-ai venit; am urlat şi nu mi-ai zâmbit; am fost trist şi nu m-ai mângaiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele, mormânt glasului meu. Tăcere fost-ai chinurilor si pustiu singurătaţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgrat-am începuturile tale. Vrut-am otrava rădăcinilor tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu.Dar recunoscător iţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a avut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întalnire, de nimeni aflată; acea întalnire nu se uită, ci cu credinţă ascunsă în tine rasună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi.
îti jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea tradăre.Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi desparţi de tine.

(fragment din Cartea Amagirilor de Emil Cioran)

House MD

2011-01-26T18:01:00.012+02:00

Una dintre marile tragedii ale vieţii - mereu ceva se schimbă.

(Dr. House)

Iluzii

2011-01-23T16:40:00.013+02:00

Analizând ce mi se întâmplă în ultima vreme am ajuns la concluzia că tot ceea ce ştii despre un anumit lucru poate fi o iluzie. Toţi vedem lumea într-un mod destul de subiectiv dar în acelaşi timp foarte diferit faţă de cel de lângă noi. Putem să ne uităm amândoi la acelaşi lucru şi să înţelegem chestii total diferite. Depinde mult şi de starea de spirit, de ce te preocupă şi ce sentimente te stăpânesc în acel moment. Şi am început să pun cap la cap anumite întâmplări şi să găsesc nişte răspunsuri. Întrebările erau: cum poate un prieten, după ce a fost atâta timp lângă tine să te lase baltă? Cum poate apărea aşa dintr-o dată indiferenţa unora? ş.a.m.d. Răspunsul e simplu: totul poate fi o iluzie, chiar şi oamenii pe care îi vezi lângă tine ... poate ei nu sunt acolo, poate tu îi forţezi să fie, tu îi bombardezi cu problemele tale şi cu chestiile care te deranjează şi pe care vrei să le spui cuiva. E foarte posibil ca ei să nu fie acolo, dar tu să-i vezi pentru că ştii că ai nevoie de ei ca să treci peste anumite lucruri. Şi îţi pui toate speranţele în ei fără să te gândeşti prea mult ce faci şi eşti dezamăgit de fiecare dată. Mai bine deschide ochii şi uită-te bine care e lângă tine pentru că aşa vrei tu şi care e lângă tine pentru că îi pasă, pentru că vrea să-ţi fie bine. S-ar putea să te doară ce o să vezi dar e mult mai bine să ştii în cine poţi avea încredere şi în cine nu din timp. Adevărul doare o singură dată, minciunile dor toată viaţa.

Ce se întâmplă cu mine?

2011-01-20T20:06:00.005+02:00

Asta mă întreabă toată lumea. Asta mă întreb şi eu. M-au sunat nişte prietene să mă ieie la întrebări, de ce mă îndepărtez, de ce mă port în felul în care am ajuns să mă port. M-am schimbat, m-am schimbat mult. M-am săturat să fiu rănită, m-am săturat să sufăr şi să văd că toţi sunt gata să plece, aşteaptă doar ocazia potrivită. Şi după multe nopţi în care m-am holbat la tavan şi m-am întrebat obsesiv "DE CE?" am ajuns la concluzia că ar fi mai bine să nu-mi mai pese, să o las mai moale şi să iau distanţă, măcar până îmi revin puţin. M-am săturat să simt cum mă pierd încercând să găsesc ziua de mâine. M-am săturat să mă lovesc în fiecare zi de indiferenţă, de măşti, de falsitate şi de uitare. M-am săturat să fiu eu cea care plânge. S-a terminat cu fata bună pe care o ştia toată lumea ... Sufletul meu îngheaţă câte puţin în fiecare zi şi nu am nici un suflet cald lângă mine care să topească gheaţa. Am încercat să le explic toate astea, am încercat să le spun ce mă apasă şi ce mă face să fiu aşa cum sunt. Le-am spus că fac mari eforturi să mă deschid din nou, să fiu ca înainte măcar cu cei dragi ... dar uite că nu mai pot. Am nevoie de o pauză, am nevoie de mine în primul rând pentru că-mi dau seama că numai eu pot face ceva în privinţa asta, numai eu pot să mă scot din starea asta. Ceilalţi sunt atât de preocupaţi să lupte ca să le fie lor bine că nici nu se mai uită în stânga şi în dreapta. M-am obişnuit cu ideea şi mi-am dat seama că ar fi cazul să mă mai gândesc şi la mine, pentru că dacă n-o fac eu nu o să o facă nimeni sau când o să o facă, o să fie târziu. Nici măcar nu au stat până la capăt să asculte ce am de spus şi au început să mă acuze, să dea vina pe egoismul meu şi pe Flavia,zicând că din cauza ei am devenit eu aşa negativistă. În momentul următor le-am închis telefonul. Nu perimt nimănui să se lege de Flavia şi motivul e unul singur: nu contează dacă în sufletul meu e plină furtună sau tocmai a răsărit soarele, ea e acolo, lângă mine, gata să mă asculte şi să mă sprijine. E sufletul meu geamăn. E singura persoană din viaţa mea care-mi dovedeşte că-şi merită locul acela special pe care-l are în sufletul meu ... restul... dacă spun că sunt dezamăgită şi vreau să fiu singură pentru un timp, pentru că nimeni nu mă poate ajuta, în secunda următoare pleacă...nu rămân nici măcar nu ascultă ce am de spus până la capăt.

De asta aleg să nu vă mai cer nimic. Doar linişte. Şi să mă lăsaţi singură cu gândurile mele, măcar pentru un timp.

Din învălmăşeala gândurilor mele ...

2011-01-17T03:24:00.003+02:00

(adică direct din jurnal)

Dată? Nu mai ştiu ce dată e ... văd doar cum trec zilele una câte una fără nici un sens şi nici măcar nu îmi mai pasă ce dată e din moment ce toate seamănă atât de mult între ele. M-am dat peste cap rau de tot de ceva vreme, pur şi simplu nu mai am noţiunea timpului şi nu mai pot să dorm. Ceasul îmi arată 03:10 ... şi sinceră să fiu acum nici nu ştiu dacă-l mai cred. Încă mă întreb... chiar are viaţa asta un sens? De 16 ani tot îmi caut un loc, un scop. Uneori pot să mă mint că am unul dar nu azi, nu la ora asta ... azi simt că nu se mai poate aşa. De fiecare dată când am ajuns să mă întreb ce vreau mi-am dat alt răspuns... şi pentru ce? să mă-nvârt aşa toată viaţa în jurul cozii? Toţi sunt atât de siguri pe ei şi ştiu ce vor, ce au de făcut şi eu.. eu mă pierd în labirintul gândurilor şi în calcule şi niciodată nu reuşesc să ajung undeva. Ce am făcut pâna acum? Am greşit mult şi de câteva ori am luat-o de la capăt. De câteva ori pentru că niciodată nu am fost în stare să pun punct cum trebuie .. sau când trebuie. I-am lăsat să mă privească cu dispreţ, i-am lăsat să râdă cât vor, arunce cu ce vor .Ştiu cum e să fii oarbă ... sau surdă dar MUTĂ nu ştiu cum ar trebui sa fiu pentru că nu am fost niciodată, nu am putut ... Nu pot să nu spun cuiva sau să nu scriu undeva ceva despre ce mă doare şi NICIODATĂ nu am permis cuiva să-şi şteargă picioarele pe cuvintele mele pentru că ele sunt treptele de lemn ale unui castel placat cu marmură înauntru!