sâmbătă, 18 mai 2013

Haos


Un amalgam de idei pe care pur şi simplu nu am mai apucat să le prelucrez / editez. Ăsta e postul ala ciudat despre care ziceam în postarea anterioară că nu ştiu dacă e bine să îl public sau nu.
Warning: va asteaptă o călătorie zbuciumată printre cele mai ciudate gânduri ale mele. Oricum, parcă eraţi aici ca să vedeţi prin ochii mei lumea. Eu v-am avertizat.

Se începe cu iluzia de a putea face orice, de a schimba ceea ce alţii care au trecut pe aici înaintea ta doar visau să facă.

îndrazneala, vise, râsete, spontanitate şi poate mai mult decât puţină nebunie.

ani întregi petrecuţi fără grija zilei de mâine, încercând să trăieşti clipa, punându-ţi speranţele în orice ar putea însemna fericire

furând amintiri, încercând să evităm orice gând gen "ce ar fi fost dacă..." şi dorindu-ne să deţinem măcar puţin mai mult control asupra vieţii noastre.

uneori dorindu-ne chiar să putem forţa lucrurile să se întâmple.

... sau poate doar să oprim timpul. Să ne putem bucura din plin de momentul ăsta, sau pur şi simplu să nu îl lăsăm să treacă aşa, ca o clipă oarecare. Dacă nu, măcar din dorinţa de a schimba ceva, de a face diferenţa într-o lume în care totul e în continuă schimbare.

disperare rezultată din faptul că totul se mişcă mult prea repede, lucrurile se schimbă radical peste tot în jurul tău şi nu poţi face nimic în privinţa asta. Momentul ăla în care realizezi că tot ce ţi se întâmplă ţie, şi în jurul tău în general nu depinde doar de tine.

Şi aşa, pur şi simplu te trezeşti într-o zi întrebându-te cine e persoana asta care vorbeşte şi oarecum comportă ca tine, dar nu e nici măcar o umbră a ceea ce ai fost cândva.

un vals ciudat intre cine suntem si cine am vrea sa fim .

şi, într-un final, totuşi bântuiti de amintiri si de "ce ar fi fost daca?" şi de gândul că poate deja e prea tarziu.

a, da, şi mai sunteţi voi, pentru care totul are un caracter atât de definitiv. Care vă comportaţi ca şi când nu se mai poate face nimic. Care v-aţi resemnat şi vă mulţumiţi cu scuze penibile gen "aşa a fost să fie".

zilele în care simţi că ai putea muta munţii încep se transformă aproape pe nesimţite în clipe în care nici nu-ţi mai vine nici să te ridici din pat, în care nu mai înţelegi de ce te chinui să faci toate astea. Şi aşa, îţi dai seama că undeva ai pierdut elanul şi speranţele cu care ai pornit, mai mult, nici tu nu mai eşti cine erai la început, când te agăţai cu atâta disperare de toate ideile astea. Visele ţi-au rămas în urmă sau s-au tranformat în altceva iar mulţi dintre oamenii care au însemnat ceva s-au pierdut undeva pe drum. Iar tu stai şi te holbezi la tavan într-o noapte în care pur şi simplu nu te prinde somnul, gândindu-te când şi cum naiba s-au putut întâmpla toate astea.

Ok, asta articolul ăsta a fost completat puţin câte puţin în ultimele luni şi, oarecum, ăsta e rezultatul final. V-am spus că e mai ciudăţel şi chiar sunt curioasă cu ce impresie aţi rămas după ce l-aţi citit.