vineri, 23 martie 2012

Amintiri false

In sera asta mi-am amintit de niste chestii despre care am citit mai demult, intr-o carte. Poate ca va amintiti, am mai avut acum ceva timp un articol despre creierul uman si "erorile lui", despre cum completeaza el "spatiile goale" cu ceea ce ni se pare noua ca ar trebui sa fie acolo. De data asta o sa va povestesc cate ceva despre amintirile false.
O amintire falsa este o amintire a unui eveniment care nu s-a petrecut sau este o distorsiune a unui eveniment care a avut loc determinata in general de factori externi.
Stiu ca majoritatea oamenilor carora le-am povestit care-i treaba cu amintirile astea false li s-a parut imposibil, dar s-au facut multe experimente care au demonstrat ce se intampla, iar eu am sa va povestesc cateva dintre ele ca sa intelegeti mai bine cum sta treaba.
Primul experiment, legat de amintirile false despre care am citit a fost facut pe niste oameni care la un moment dat in viata lor au fost la Disneyland. Inainte de a discuta cu specialistii, li s-a pus un filmulet in care s-a prezentat "Disneyland-ul", iar in acel filmulet, printre multe altele la intrare era Bugs Bunny. O mare parte dintre ei, cand au raspuns la intrebari au povestit DETALIAT intalnirea lor cu un Bugs Bunny care i-a luat in brate si cu care s-au jucat. In realitate, Bugs Bunny nu avea ce cauta acolo pentru ca el NU este un caracter Disney.
Alt experiment interesant este legat de amintirile din copilarie. Teoretic, nu ne putem aminti nimic inainte de 3 ani, pentru ca acea parte din memorie nu era prea dezvoltata. In mod paradoxal, multe persoane au "amintiri" din acea perioada, pe care probabil si le-au creat vazand niste poze, sau auzind povesti din acea perioada spuse de parintii lor. Deci, revenim la experiment: li s-a cerut unor persoane ca cineva din familia lor sa participe la acest experiment. Li s-au aratat 3 poze, 2 reale si una modificata, cu ei in balon. Atunci, majoritatea au incercat sa povesteasca ce s-a intamplat in cele doua poze reale, iar doar o parte dintre ei au reusit "sa-si aminteasca" ca au fost cu balonul si au putut sa povesteasca experienta respectiva. Li s-a cerut sa mediteze putin la cele 3 poze zi sa revina in cateva zile. Cand s-au intors, majoritatea au reusit sa povesteasca amintirea cu balonul, care nu s-a intamplat decat in mintea lor.
Un alt studiu a facut niste persoane nevinovate sa marturiseasca faptul ca au stricat un calculator, si chiar au oferit detalii credibile din timpul accidentului, doar pentru ca li s-a spus ca altcineva i-a vazut cum au facut acest lucru.


Deci, exista o groaza de amintiri false in capul nostru, desi noi nu realizam asta. Cum se formeaza? Pai, in primul rand memoria are tendinta de a fi mai influentabila daca un numar mai mare de persoane participa la o discutie, astfel detaliile din povestea lor(care nu sunt intotdeauna adevarate) la care am participat si noi pot sa ni se fixeze in minte fara sa ne dam seama. De exemplu, daca ni se spune ca am fost imbracati in rosu, incepem sa credem ca noi chiar am fost imbracati in rosu in ziua aia. De asemenea, daca nu ne mai amintim exact unele parti, bineinteles ca intervine imaginatia sau interferenta, completand lacunele cu ce ti se pare mai evident. Emotiile pot, la randul lor, influenta amintirile. Se mai poate intampla sa nu-ti mai amintesti exact data si locul si sa ajungi sa combini mai multe amintiri(sau, mai rau, sa crezi ca ti s-a intamplat tie ce ai vazut intr-un film). Daca-ti cer sa-ti amintesti prima fraza din articol nu cred ca poti ... sunt lucruri pe care ni le amintim in linii mari, in timp ce mintea noastra se ocupa de detalii.

Cred ca am lamurit faptul ca mare parte din amintrile pe care le avem sunt false. Eu ma intreb daca avem vreo amintire autentica, o imagine exacta a ce s-a intamplat intr-un anumit moment din viata noastra. E ciudat cum pana si amintirile tale pot fi o minciuna.

miercuri, 21 martie 2012

Sounds familiar?

It is in our nature to judge the people around us.
If they ignore our wishes, we believe they are disrespectful.
If they don't watch their children, we conclude they are unfit parents.
If we catch them cheating, we assume we know their reasons.
But what happens when we finally stop for a moment to judge our own lives?
It can be painful to step back and see what we've been doing...
and even more painful to realise we have no intention of stopping.
(Desperate Housewives, season 6 episode 5)


... Sounds familiar? :)

sâmbătă, 10 martie 2012

Cine sunt?!

Cine sunt eu? De parca v-ar interesa cine sunt eu. Sunt cine vreti voi sa fiu, sunt exact ceea ce ma obligati voi sa fiu. Voi nu ma vedeti pe mine, vedeti prin mine si vedeti doar ceea ce vreti si de multe ori fara sa va obositi sa va verificati macar ipotezele. Vedeti exact ceea ce vreti, iar eu am 1000 de masti pregatite pentru fiecare dintre voi si pentru fiecare situatie penibila in care m-ati putea pune. Degeaba m-as chinui sa va explic cine sunt, o sa vedeti acelasi lucru, vedeti doar unealta prin care puteti sa va atingeti un anumit scop. Iar eu nu o sa deschid gura, pentru ca nu vreau sa-ti distrug universul perfect in care traiesti si sa-ti demonstrez ca viata ta sociala e o minciuna. Stiu cum e sa visezi, la fel cum stiu cat de urata e realitatea si de aceea nu vreau sa fiu eu cea care te da cu capul de ea. Aleg sa te las sa ma vezi cum vrei, o unealta prin care sa-ti atingi cateva scopuri, sa-mi joc rolul cum vreau si prefer sa-mi rezerv dreptul de a te soca doar daca ma calci pe bataturi prea tare. Niciodata nu mi-a placut sa ma amestec in societate sau sa intru cu bocancii murdari in sufletul cuiva, am preferat sa raman la stadiul de "persoana agreata", iar cine sunt eu sa arat doar celor care chiar merita.
Cand ma intebi cine sunt, sunt sigura ca nu vrei sa faci cunostinta cu tot "bagajul", sa ma apuc sa-ti povestesc tot ce mi s-a intamplat in viata asta ca sa-ti dai seama cum am ajuns sa fiu asa. Preferi sa-ti zambesc frumos si sa-ti dau niste informatii fara importata, care nu prea au legatura cu mine, spre exemplu in ce oras stau sau la ce liceu invat. Cand ma intebi ce fac probabil o faci mecanic, din politete si chiar nu prea te intereseaza toate nimicurile pe care le-am facut azi si tot ce am gandit ... de aceea, in general prefer sa nu plictisesc pe nimeni cu povesti gen cu cine mi-am baut ceaiul si pe unde am umblat ieri seara, decat daca stiu precis ca-i intereseaza subiectul. Ai sansa sa ma cunosti, sa citesti printre randuri cine sunt, ce si cum gandesc, nu te astepta sa-mi fac un tricou cu lucruri pe care trebuie sa le stii despre mine sau sa-ti vorbesc despre asta non-stop. Daca vrei sa afli ceva, ma intrebi frumos ... pentru ca daca nu-ti dai seama, nu sunt ca altele, o "drama queen" si nu ma plang pe la toate colturile ca mi-am rupt o unghie si ca viata e dura. Spun o poveste pentru ca mi se pare interesanta, nu pentru ca ma cuprinde si pe mine si vreau sa ma fac remarcata. N-o sa-ti cersesc simpatia. Vreau sa stiu ca acei oameni din jurul meu care ma sustin, care ma cunosc asa cum sunt si inca ma iubesc sunt alaturi de mine si fac ce fac pentru ca asta au ales ei, nu pentru ca se simt obligati de mine.