luni, 28 noiembrie 2011

17 (sau de ce e atât de greu să fii adolescent)

Astăzi fac şi eu 17 anişori şi nici măcar nu-mi dau seama dacă ar trebui să mă bucur sau nu. Mi-e groază când mă gândesc că pe zi ce trece sunt tot mai multe lucruri pe care trebuie să le iau în calcul, am tot mai multe de demonstrat atât celor din jurul meu cât şi mie însămi. Mi-e groază de faptul că mă maturizez încet şi sigur şi mă confrunt în fiecare zi din ce în ce mai mult cu realitatea. În astfel de momente, precum ziua mea încep să mă simt presată de timp, ca şi când viaţa nu ar fi decât o luptă contra cronometru, verificând în calendar câte luni, zile, minute, secunde o să mai am anumite persoane pe lângă mine. Mi-e groază când mă gândesc că peste un an şi ceva va trebui să las totul în urmă şi să o iau de la capăt prin alte locuri la fel cum mi-e groază să mă gândesc că a mai trecut încă un an din viaţa mea aproape pe nesimţite.

Deci, până la urma urmei de ce e atât de greu să fii adolescent?
În primul rând, pentru că toţi încă te mai tratează ca pe un copil şi au pretenţia să te comporţi ca un adult. Începi să simţi cum creşti şi încetul cu încetul laşi jucăriile şi începi să te gândeşti la chestii serioase şi să îţi pui tot mai multe întrebări legate de viitor. Te evaluezi şi te reevaluezi de zeci de ori pe zi, întrebându-te dacă eşti cine crezi că eşti sau pur şi simplu să vezi cât de bun eşti la una şi la alta, încercând să atingi sau să depăşeşti cât mai multe limitele posibile. Eşti bulversat, ştiind că probabil o să iei cele mai importante decizii şi că prin tot ceea ce faci încet, încet îţi schiţezi viitorul. Ştii că probabil toată lumea înainte să se întrebe "eu ce mănânc mâine?" s-a întrebat "să-mi fac sau nu tema la algebră?".Nu mai e nimeni acolo să-ţi spună la fiecare pas ce e bine şi ce nu şi eşti al dracu de speriat să nu te încurci prea tare şi să nu mai existe cale de întoarcere la ce ai fost, să nu pierzi definitiv copilul sau adolescentul din tine. Simţi nevoia să te distrezi, să te revolţi, să faci ceva special, pentru că ştii că fiecare clipă contează. Au loc crizele de personalitate, astăzi zâmbeşti din orice nimic şi mâine simţi că tot universul tău se destramă şi nu poţi face nimic ca să salvezi situaţia. Tragi chefuri cu fiecare ocazie şi nu de puţine ori exagerezi cu băutura şi ţigările iar seara următoare o petreci cu nasul prin caietele de mate sau de info ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Poţi să te îndrăgosteşti şi eşti gata să juri iubire pe toţi vecii, cu toate că anumite cuvinte precum "pentru totdeauna" nu au prea multă logică pentru tine. Te agăţi de orice fel de sentiment, nu vrei să pierzi nimic din ce poţi avea sau primi şi eşti gata să dramatizezi ore în şir la telefon, indiferent cât eşti dezamăgit sau rănit la fel cum poţi să stai ceasuri întregi vorbind despre nimicuri sau încercând să descifrezi gesturile şi personalităţile celor din jur şi poţi găsi toate răspunsurile la marile enigme ale universului în timp ce bei o cafea cu nişte prieteni într-un local uitat de lume.

Dar, pe cât e de complicat, pe atât poate fi de frumos şi cu siguranţă ce o să ţi se întâmple în perioada asta nu o să uiţi uşor, eu una cred că nu o să uit niciodată. Deci, nu ştiu ce puteţi să-mi oferiţi de ziua mea mai frumos decât ceea ce mi se întâmplă deja aşa că ... vise în mii de părţi, vi le fac cadou, împliniţi-le voi, visul meu îl trăiesc chiar acum!.

# nu ştiu dacă vă merge, dar ăsta e pe departe cel mai frumos cadou primit până acum (00:27) : http://www.facebook.com/photo.php?v=269693596413902

luni, 21 noiembrie 2011

Un an

Uite că şi bloguleţul meu a făcut un an. Un an cu 87 de articole publicate şi cu 42 rămase la stadiul de schiţă. Un an cu 18601 de vizitatori şi cu 540 de comentarii. Dar nu ştiu cât de mult contează cifrele astea.

Ce contează? Contează că prin blogul ăsta m-am făcut auzită cât de cât, că a fost citit şi apreciat nu numai de colegi şi foşti colegi, ci şi de câţiva dintre profesori dar şi de oameni de cultura ceva mai importanţi din ţară care au trecut pe aici şi şi-au lăsat o părere sau au preferat să-mi spună în privat impresiile cu care au rămas după ce m-au citit. Contează că a fost lăudat şi apreciat atât de oamenii importanţi pentru mine cât şi de nişte străini care pe parcurs pot să spun că mi-au devenit prieteni.

Sincer, nu mă aşteptam să reziste un an dar să sperăm că va mai urma cel puţin încă unul, poate mai bun, cu mai multă insipraţie şi cu articole reuşite, cu mai mulţi vizitatori care să mai lase din când în când şi câte o părere ... şi cu mai mult timp liber pentru mine în care să mă ocup de el.

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Erori de judecată?

În seara asta, povestind cu un prieten mi-am amintit de nişte lucruri despre care am vrut să scriu şi am tot uitat , deci ...

În primul rând vreau să vorbesc despre dezamăgiri, în special despre cele în dragoste pentru că m-am săturat să aud că "toate/toţi sunt la fel" sau "e de nerecunoscut în ultimul timp". Ei bine, vă spun că în general oamenii nu prea se schimbă ... se schimbă doar unghiul din care îi priveşti. La început eşti îndrăgostit nebuneşte şi începi să-ţi agăţi toate speranţele şi visele de respectivul/respectiva fără să te gândeşti prea mult, şi o vezi cea mai bună şi frumoasă fiinţă de pe planetă când de fapt are un caracter care nu face nici 2 lei şi dacă te prindea în alt moment poate treceaţi unul pe lângă altul pe stradă fără ca măcar să întoarceţi capul. Din păcate nu trece prea mult timp până daţi cu capul de realitate şi singura justificare pe care o găseşti e că s-a schimbat când de fapt tot ce s-a întâmplat a fost să vă cunoaşteţi mai bine, având o perspectivă mai amplă şi astfel îţi dai seama că e atât de mediocră, aproape la fel ca toate celelalte.

Că tot am ajuns aici, am o altă problemă ... lupta asta veşnică între bărbaţi şi femei şi încercările disperate ale unora de a-i compara. Cred că oamenii sunt atât de spălaţi pe creier încât încearcă să găsească o unitate de măsură pentru orice, sunt obsedaţi de etichete şi de "cine e cel mai cel" pentru că ei cred că asta contează, pentru că asta li se bagă pe gât din toate părţile şi în acest fel ajungând să facă şi astfel de comparaţii argumentând că Eva a fost cea care a muşcat din măr şi că Pandora a dat drumul tuturor relelor pe pământ. Cum să compari două lucruri care au atât de puţine în comun şi care mai presus de toate nu sunt făcute ca să fie COMPARATE , ci sunt făcute să se completeze, astfel excluzând ideea de "mai bun" şi "mai rău".

O ultimă problemă pe care o am şi despre care vreau să vorbesc în seara asta e faza cu "aşa a fost să fie". Oamenii sunt prea slabi ca să-şi asume toate greşelile, evitând să dea nas în nas cu toate prostiile pe care le-au făcut ei sau cei dragi lor astfel ajungând să arunce vina pe destin sau pe vreo divinitate. Cred că e prea înfricoşător să te gândeşti în anumite momente cruciale că destinul îl ai aşa cum ţi-l faci iar soarta ta e în propriile-ţi mâini şi preferi să te ascunzi după scuze gen "aşa a fost să fie" sau "aşa a vrut Dumnezeu" sau mai ştiu eu ce le poate trece oamenilor prin cap.

(foarte posibil să urmeze partea a doua)

Tu ce părere ai? Care sunt "erorile de judecată" ale celor din jur care au început să-ţi stea în gât?

miercuri, 2 noiembrie 2011

Reîncarnare sau ... ?

Am citit la Adrian acum câteva zile articolul ăsta şi mi-a revenit în minte o replică din filmul Before sunrise .Jesse zicea la un moment dat că deşi multă lume vorbeşte despre vieţiile anterioare şi chestii de-astea şi chiar dacă nu cred în asta într-un fel sau altul, au un fel de noţiune de de nemurirea sufletului. Acum 50.000 de ani nu erau nici un milion de oameni pe Pământ, acum 10.000 de ani erau cam 2 milioane şi acum am ajuns la 7 miliarde. Dacă fiecare avem sufletul nostru individual, unic ... atunci acestea de unde au venit? Poate că sufletele de astăzi sunt numai nişte fracţiuni din cele originale iar asta ar însemna că fiecare suflet s-a împărţit în 7.000 numai în ultimii 50.000 de ani, care ar însemna un fleac pentru vârsta Terrei. Asta ar însemna că în cel mai bun caz suntem nişte fragmente de oameni în mişcare. Poate de asta suntem atât de împrăştiaţi, de speriaţi şi poate că de asta ne-am diferenţiat atât de mult... poate că ăsta e motivul pentru care avem atâtea defecte, se întâmplă să fim buni doar la câteva lucruri şi de asta ne simţim din ce în ce mai incompleţi, devenind din ce în ce mai mediocrii pe zi ce trece.