Apoi răsare soarele care începe să contureze şi să coloreze tot ce până acum nu erau decât nişte umbre şterse. Cred că ăsta e modul în care Universul îmi arată că indiferent de cât de rău mă simt eu lucrurile într-un fel sau altul merg mai departe, îşi urmează cursul şi la fel trebuie să fac şi eu, chiar dacă mă doare.
Cobor în bucătărie şi-mi fac o cafea. Iubesc dimineaţa zilei de duminică ... a atât de linişte, nimeni nu înjură, nimeni nu strigă şi nimeni nu întârzie la servici. Toată lumea doarme, toată lumea îşi face puţin timp pentru vise. Mă opresc puţin pe terasă şi trag adânc aer în piept încercând să mă eliberez de toate stările şi sentimentele care m-au încercat în noaptea care tocmai a trecut dar până la urmă revin la birou, privind răsăritul din acelaşi loc din care l-am privit toată viaţa şi din care oricât l-aş privi tot nu m-aş sătura.
Deja e dimineaţă şi oamenii se întorc la vieţile lor, începând o nouă zi cu forţe proaspete. Cum rămâne cu noi, cei care nu am închis un ochi toată noaptea? Noi trebuie să continuăm cum putem coşmarul pe care-l trăim de aproape o săptămână. Închid ochii şi parcă aud "ACTUL 7, SCENA 1 ...." şi simt cum magia acestei dimineţi începe să se piardă.