duminică, 29 mai 2011

Despre suferinţă

Nu, nu sufăr, din contră am reuşit să-mi depăşesc sechelele şi să trec cu capul sus şi cu zâmbetul pe buze peste tot ce a încercat să mă doboare în ultima vreme. Pe strada mea momentan e soare dar îi văd pe ceilalţi cum se chinuie să o scoată la capăt cu tot felul de chestii şi m-am gândit să scriu despre asta.

Postarea asta i-o dedic Flaviei.
(pentru că suferinţa altora o face să sufere)

O să încep cu ceva ce la început a fost o concluzie nevinovată: se poartă ca şi cum suferinţa lui e cea mai mare, iar apoi mi-am dat seama că e universal valabil. Toată lumea crede că suferinţa lui e cea mai mare, cea mai gravă, cea mai importantă. De ce? Pentru că o simte, o trăieşte şi o experimentează. Îi simte direct efectele, îl afectează în mod direct. Şi caută să fie înţeles şi din păcate pentru el toţi cei din jur că fac exact acelaşi lucru simţind la rândul lor că suferinţa lor e cea supremă şi asta îl duce la veşnica şi irefutabila concluzie că nimeni nu îi înţelege. Eu aş zice că atunci când cineva spune asta adevărul adevărat e că nimeni nu înţelege pe nimeni.

Dintre toţi cei care suferă, pentru început o să vorbesc despre cei care mă enervează cel mai mult: victimo-maniacii. Aceştia sunt persoanele care nu înţeleg faptul că nu ai cum să împarţi lucrurile doar în bun şi rău, în greşit şi corect. Pur şi simplu nu poţi, fie că e vorba de un om sau de o întâmplare, e mereu mai complicat şi mai complex decât pare la prima vedere. Ei bine, pentru oamenii ăştia trebuie să existe mereu un/nişte vinovat/ţi şi (cel puţin) o victimă. TREBUIE, dacă nu m-aţi înţeles. Aici există două categori: în prima categorie intră persoanele care învârt povestea în aşa fel încât ele să pară victime a tot ce se întâmplă, a tot ce face cutare sau cutare şi sunt cele care abuzează de expresia toată lumea are ceva cu mine iar în a doua categorie intră persoanele care sunt atât de narcisiste şi egocentriste (bine, şi cei din prima categorie sunt narcisişti şi egocentrişti dar trebuie să apreciem faptul că ei măcar au găsit un rost şi un rol celor din jur) încât consideră că ele sunt vinovate pentru tot ce se întâmplă în jurul lor iar expresia de care abuzează de obicei e de ce întotdeauna eu?

După cei care mă enervează, vin cei care îmi plac cel mai mult. Suntem (da, suntem pentru că de multe ori intru şi eu aici) cei din categoria râd ca să nu plâng. Sunt cei care deşi nu-şi pot menţine zâmbetul pe buze prea mult timp, au mereu pregătită câte o glumă care poate schimba atmosfera. Sunt cei care pot transforma un părăstas într-un chef în toată regula(şi asta fără să consume alcool), dacă vreţi să o spunem aşa. Se evidenţiază prin sarcasm exagerat, pesimism molipsitor şi comentarii seci care pot intriga pe oricine le aude. Comportamentul ăsta, pe lângă faptul că te ajută să treci cu capul sus peste probleme, este şi un mecanism foarte bun de autoapărare.

Altă categorie de oameni au o reacţie destul de ciudată. Intră în prima cârciumă (sau în primul garaj) şi beau de uită până şi drumul spre casă. De obicei(subliniez, de obicei) sunt foarte sociabili iar dacă nu vrea nimeni să-i asculte nu e o problemă pentru că nu-i deranjează să poarte discutii în contradictoriu cu obiectele din jur (adaug: nu îi deranjează nici măcar atunci când obiectele din jur aduc argumente mai solide şi ei rămân blocaţi şi se văd nevoiţi să schimbe subiectul).

Alţi încearcă să se poarte normal. Da, e un sindrom şi ăsta pentru că tocmai comportamentul lor "normal" e suspicios. De obicei îţi spun că totul e în regulă înainte să apuci să-i întrebi ceva. Aceste persoane de obicei se izolează, se închid în ei şi refuză să vorbească despre ce se întâmplă cu adevărat. Se evidenţiază prin stres, agitaţie fără motiv(clar că fără motiv, dacă ţi-au spus că totul e în regulă) şi prin faptul că se comportă exact invers faţă de cum se comportau de obicei şi nici măcar nu îşi dau seama. Cred că pentru ei ai putea să treci neobservat chiar dacă-ţi tragi chiloţii peste pantaloni, îţi pui un nas mare de Rudolf şi ţopăi în jurul lor cu o pancartă pe care să fie scris mare "UITĂ-TE LA MINEEE!!!".

Dacă ceilalţi refuză să vorbească, sunt câţiva care vorbesc în toate părţile. Da, sunt cei care de obicei vorbesc în toate părţile şi pur şi simplu nu se mai pot abţine. Ea (da, e tipic feminin) îşi imparte viaţa insipidă cu prietenele ei cu aceleaşi preocupări. Am zis viaţă? Am greşit. De obicei nu au viaţă şi de aceea poartă de grijă altora şi dezbat împreună problemele lor cele mai intime. Uneori se mai produce eroarea de a avea anumite contacte şi cu lumea exterioară cercului ca de exemplu întâlniri, despărţiri ... (dar cum e vorba de suferinţă mă axez pe despărţiri) şi în zilele următoare toată galaxia va afla până şi ce culoare are de obicei lenjeria intimă a săracului băiat(deci cred că nu are rost să spun că până şi marţianul care desfundă buda navetei spaţiale va şti cauza despărţirii).

Mai sunt şi cei care suferă pentru că e cool. Pe ăştia i-aş alinia în aşa fel încât să pot să folosesc un singur glonţ pentru toţi (sau o bombă) ... dar mi-e teamă că sunt prea mulţi. (Ce am cu ei? Mă dezgustă oamenii care fac ceva pentru că e cool, pentru că face toată turma.)

Şi mai sunt şi cei emo (deşi o mare parte dintre ei intră în categoria de mai sus). Suferă pentru că le place. Dacă le place, asta e. Atâta timp căt nu mă încurcă cu nimic n-am o problemă directă cu ei dar mă bucur din tot sufletul că a trecut moda asta stupidă şi morbidă. Mă cam săturasem să văd pe la toate colţurile câte un copil cu părul pe ochii spoiţi cu negru (păi ori plângem ori nu mai plângem vere ... şi dacă tot suferim atât măcar să se vadă). Oricum, mie mi se par de o superficialitate şi falsitate ieşită din comun. Vor să atragă atenţia şi să creeze impresia că sunt speciali prin cele mai superficiale metode. Şi am constatat stupefiată că pentru un timp chiar au reuşit dar ... am observat că majoritatea persoanelor care acum ceva timp erau îmbrăcate în negru şi aveau urme (făcute cu carioca) pe vene acum defilează prin faţa mea cu ARFE, pe tocuri, în rochiţe roz cu sclipici fredonând chestii gen "am duşmani şi am valoare....".

Da, pe unii chiar am vrut să-i ating cu postul ăsta. Aveam prea multe de spus şi trebuia să le spun cumva.
Ăsta e punctul meu de vedere, le aştept pe ale voastre.

joi, 26 mai 2011

Cine să ne înţeleagă?

Încercăm să găsim logica absurdului, să definim indefinibilul, să descriem indescriptibilul, să concretizăm abstractul, să descoperim imposibilul. Deşi suntem realişti, aşteptăm minuni. Spunem ceva doar ca să ne putem contrazice mai târziu. Vrem să cunoaştem adevărul dar zilnic nu facem altceva decât să cerşim minciuni care să ne alimenteze iluziile. Ne-am rupt o unghie şi spunem în toate părţile că viaţa e de căcat. Renunţăm la lucruri fără să apucăm să le începem. Tragem concluzii necunoscând adevăratele probleme. Susţinem sus şi tare că vrem să ne trăim viaţa dar stăm săptămâni întregi închişi în cameră holbându-ne la tavan. Vrem să se schimbe ceva, dar nu facem nimic în privinţa asta. Vrem să realizăm ceva dar nu ratăm nici o ocazie de a trage un pui de somn. Vrem să fim liberi dar nici măcar nu ştim ce înseamnă libertatea sau cel puţin nu ştim ce să facem cu ea. Ne plângem că nimeni nu ne înţelege dar nu ne ducem până la magazin ca să ne cumpărăm o pâine de frică să nu ne întâlnim cu vecinul de sus şi să trebuiască să facem conversaţie. Suntem atât de singuri deşi ne creăm iluzia că trăim împreună. Suntem capabili să iubim şi să urâm în acelaşi timp. Îi judecăm şi-i criticăm pe ceilalţi trecând cu vederea defectele noastre. Uităm momentele frumoase petrecute cu cineva ţinând minte doar motivele pentru care ne-am certat. Irosim ani întregi din viaţă iar când simţim că se apropie sfârşitul am face orice ca să mai primim câteva secunde.

Cine să ne înţeleagă?

Sufletul meu (Flaviu Predescu)

O altă recomandare. Volumele de poezii ale lui Flaviu Predescu (îl gasiţi la blogroll şi puteţi citi şi de acolo, dar recomand să le cumpăraţi). E un poet contemporan, născut şi crescut în Cugir, şi care a făcut liceul la Colegiul Naţional David Prodan. L-am cunoscut personal la o lansare de carte şi i-am luat un interviu pentru revistă. Prima dată vă las o poezie din volumul "Moartea prematură a unei veri" şi apoi o să vă las şi interviul pe care i l-am luat cu Iulia (proprietara blogului Confesiunile memoriei).
Sufletul meu

Din sufletul meu
Tu ai ajuns să primeşti
Felia cea mai mică
Fugi. Scapă acum,
O să fi dezamăgită
Sufletul meu a fost uriaş
Dar înaintea ta
Alte inimi au luat
feliile cele mai mari
Şi nu ştiu ce au făcut cu ele
Singurul lucru pe care ţi-l pot spune
Este să fugi cât mai repede
Fie n-o să-ţi ajungă,
Fie mă laşi fără suflet.

Şi interviul:

În data de 25 februarie 2011, a avut loc în orăşelul nostru o lansare de carte a poetului Flaviu Predescu, fost elev al CNDP, cugirean, actual om politic şi scriitor. Pentru că asemenea evenimente sunt destul de rare în Cugir, ne-am gândit să profităm de ocazie şi să îi luăm un interviu domnului Predescu. Aici puteţi vedea ce a ieşit...

Ce a însemnat Cugir şi mai ales „David Prodan” pentru dezvoltarea dumneavoastră personală?
Foarte mult. Cugirul e oraşul în care m-am născut, oraşul în care am învăţat toate lucrurile principale: scris, citit, relaţionare cu oamenii... totul, familie, prieteni, natură: Râul Mic şi Râul Mare, Podul Roşu, Piaţa de Sus... Iar Colegiul „David Prodan”, la fel de mult. La „David Prodan” eu am venit abia din clasa a X-a, de la un alt liceu, şi m-a schimbat structural în bine, m-a ajutat să devin mai bun, să fiu mai atent şi m-a modelat mediul în care mă aflam: colegii pe care i-am avut, profesorii, erau toţi de ţinută şi lucrul ăsta m-a ajutat foarte mult să devin ceea ce sunt astăzi.

Cum erau profesorii din vremea respectivă şi atmosfera generală din liceu?
Îmi imaginez că era o mai mare rigurozitate decât astăzi, mă refer la toate liceele din ţară, şi cred că ăsta e un fenomen general. Erau tot aceleaşi nume cu excepţia câtorva oameni extraordinari care, din păcate, au plecat dintre noi, cum ar fi domnul Maierescu, profesor de matematică, sau domnul Dâncan, dar în general cam aceiaşi oameni erau prezenţi, doar că mai tineri cu 10-11 ani şi care bineînţeles că au modelat foarte mulţi oameni. Eu am rămas cu foarte multe lucruri de la ei şi, din păcate, nu realizezi cât de important e un profesor ca atunci când eşti copil şi nu realizezi cât de important e un părinte decât atunci când nu îl mai ai. Resimt lipsa profesorilor şi încă îmi amintesc lucrurile bune pe care le-am învăţat de la ei în cei trei ani petrecuţi în liceul vostru.

Ce îi sfătuiţi pe tinerii pasionaţi de literatură, de cultură, în general? Credeţi că mai merită în ziua de azi să ai asemenea preocupări?
În mod sigur da, pentru că altfel nu vom putea supravieţui. Îi îndemn să citească în primul rând... înainte de a scrie, să citească şi ulterior dacă îi încearcă şi gândurile astea, să pună pe hârtie ce şi-au propus, ce le dictează ceva din interior, să nu ezite să scrie. Să citească, să relaţioneze între ei, să comunice şi să nu lase să se acumuleze tensiuni şi lucruri nediscutate care ar putea duce la necomunicare. Să aibă grijă de ei înainte de orice.

Care au fost profesorii dumneavoastră preferaţi?
Au fost foarte mulţi profesori care mi-au plăcut, dar pe primul loc o aşez pe Adriana Copăceanu, a fost preferata mea. Doamna Vanţ e şi ea pe podium şi în inima mea şi mai sunt şi alţii, de exemplu domnul Oprean, de istorie, care din câte ştiu s-a pensionat, chiar şi domnul Bur a fost un profesor foarte apropiat de elevi.

Ce ne puteţi spune despre viaţa de licean şi cea de adolescent în general din perioada respectivă?
A fost frumoasă. Liceul în general e asociat cu perioada începutului, surprinde o parte din perioada adolescenţei şi începutul de tinereţe şi tocmai asta îl face special. Chiar acum când vorbesc despre liceu simt nişte fiori şi-mi aduc aminte de toate acele lucruri care încep la liceu şi sunt altfel decât în copilărie ... şi prima ţigară (pe care-i îndemn pe toţi să o lase măcar aşa de încercare, să nu spună că nu au încercat-o şi pe asta), prima întâlnire, prima fată cu care ai ieşit în oraş, întâlnirile din pauza mare, primele planuri... totul ţine de liceu.

Ce activităţi se desfăşurau în liceu în perioada în care aţi fost elev?
Era revista „Metamorfoze” atunci, ca şi acum, şi erau mulţi care doreau să scrie pentru revistă şi chiar mă bucur mult să văd că revista merge în continuare, că are tradiţie. Mai erau tot felul de activităţi sportive, dar care nu ieşeau în evidenţă aşa ca revista. Cred că din punct de vedere al organizării, al modului în care se desfăşoară azi tot felul de activităţi în cadrul liceului, lucrurile sunt mai evoluate.

Ce reprezintă pentru dumneavoastră Cugirul şi toate aceste lucruri acum, când sunteţi un om realizat?
E greu de spus dacă sunt realizat. Cugirul înseamnă foarte mult, e un nume care pentru mine ascunde în el foarte multe sentimente, pe care-l am în inimă şi niciodată nu mă feresc să spun că sunt de aici, oriunde m-aş duce. Mi-aş dori ca la fel să facă toţi care sunt din Cugir. Pentru mine înseamnă mult, sunt foarte multe lucruri şi locuri de care îmi aduc aminte cu drag.

Aveţi un mesaj pentru liceeni de la Colegiul nostru?
Da, îi îndemn să se şi distreze dar să şi înveţe pentru că dacă nu s-ar distra, ar regreta mai târziu, dar sunt sigur că şi dacă nu vor învăţa vor simţi acut această lipsă mai târziu.

Cristiana Şandru, X A
Iulia Arion, X D

miercuri, 25 mai 2011

Daţi-mi un trup, voi munţilor

Se pare că e luna recomandărilor. Îmi cer scuze, ştiu că mulţi dintre voi aşteaptă o creaţie proprie dar lucrurile nu stau exact cum mi-aş dori. Mâine am ultima teză şi promit să mă revanşez cumva după ce termin şi cu asta. Până atunci vă las poezia lui Blaga, "Daţi-mi un trup, voi munţilor" pe care am descoperit-o astăzi în timp ce colegii mei dădeau lucrare.

Daţi-mi un trup, voi munţilor
de Lucian Blaga

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când aş iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

luni, 23 mai 2011

Pierdut

Căutând ceva prin calculator am dat peste pozele pe care le-am făcut sâmbătă prin Cluj, când am fost la film. Am văzut asta şi m-a apucat jalea:

Image and video hosting by TinyPic

Deci postarea asta o încep aşa:
Dacă a găsit cineva pe o bancă prin centrul Clujului un aparat foto Olympus FE-46 Cosmic Black cu display stricat şi cu poze dubioase atunci aveţi în faţă blogul proprietarei. Dacă nu vreţi să-l înapoiaţi măcar descărcaţi şi trimiteţi pozele. Mulţumesc.

Am pierdut multe lucruri la viaţa mea. De la umbrele şi haine până la bijuterii şi de cele mai multe ori nu le-am mai văzut niciodată (bine, excepţia care întăreşte regula e umbrela pe care am uitat-o sub pat în Franţa şi care s-o întors înapoi la mine după două luni) şi de fiecare dată am evitat să dramatizez şi să fac scandal. Nu, nu pentru că îmi cumpără tata alte zece dacă vreau, din contră, sunt genul de om care de cele mai multe ori când intră într-un local şi cere Cola cu lămâie o savurează conştientă că n-o să-şi mai permită şi un al doilea pahar. Întotdeauna am evitat să pun prea mare preţ pe obiecte şi de asta consider că nu se merită să dramatizez. Până la urmă pentru ce? Fapta e consumată şi dacă le mai stric dispoziţia şi altora obiectul pierdut nu o să se întoarcă la mine. Bine, situaţia e alta când pierd ceva ce nu e al meu şi trebuie să dau o explicaţie, atunci trebuie să mă gândesc bine şi cum aş putea să mă revanşez.

Evident, reacţionez total altfel când e vorba de timpul pierdut sau de oamenii pe care i-am pierdut din vina mea, din vina lor sau din vina unor accidente.

Tu cum reacţionezi când pietzi ceva?

miercuri, 18 mai 2011

Moartea omului de mâine

Astăzi mi-am făcut drum pe la biblioteca şcolii cu nişte colege şi amintindu-mi cât de mult mi-a plăcut cartea "Jurnal de idei" a lui Noica, pe care am citit-o înainte de olimpiada la filosofie m-am interesat ce pot găsi pe acolo de acest autor. Mi-am luat cartea care a dat şi titlul acestei postări, "Moartea omului de mâine" . Când am ajuns în clasă ora de mate era deja începută. Printre altele, colega mea de bancă îmi spune că ea nu citeşte prea mult. Eu îi zâmbesc şi îi zic că nu citesc orice şi îi dau cartea să se convingă. O ia şi nu o lasă din mână nici în pauză, nici în ora de franceză. Atunci cartea mi-a trezit interesul cu adevărat. Apoi în clasă s-au mai întâmplat alte chestii (gen catedra ruptă- sau mă rog, fisurată- şi o melodie compusă pe loc pe tema asta) dar când am ajuns acasă am zis să citesc câteva pagini aşa, de curiozitate şi acum mă uit la ceas şi văd că am citit toată ziua în loc să-mi învăţ pentru mâine.

Image and video hosting by TinyPic

Încă o cheste, vreau să vă anunţ ceva. După data de 26 mi-am propus să împart tot ce am scris până acum pe categorii şi să recomand câte o carte lunar.
Luna asta vă recomand cartea asta. Nu am citit-o încă pe toată, dar vă garantez că e genială şi merită citită. Vă las chiar partea de început ca să vă prindeţi cam despre ce e vorba.

Ştiţi ce face noi? Slujim pe omul de mâine. Am amânat toate problemele şi pregătim febril condiţii bune de viaţă pentru omul de mâine. Societăţile de binefacere au creat dispensare speciale unde omul de mâine va păşi higienic în viaţă. Inginerii fac şosele iar arhitecţii clădiri luminoase- omului de mâine. Doctorii descoperă leacul tuturor bolilor- pentru el. Oamenii vieţii publice crează cadre ideale pentru trăirea sa în societate. Fete, care vor fi frumoase cândva, se nasc pentru omul de mâine. El va avea sănătate, confort, convenabilitate şi radio. Atunci va gândi. Până atunci nu se poate gândi. Oricât s-ar indigna filosoful acela care spunea într-o zi: e cu neputinţă ca rostul civilizaţiei să nu fie decât acela de a transporta mai rapid alcooluri pentru oamenii cărora le e sete- el nu are dreptate. Căci deocamdată acesta este rostul nostru: să facem în aşa fel ca omul de mâine să nu sufere de sete nici o clipă. Altfel se turbură şi nu mai poate gândi.
De aceea n-am putut noi gândi. Vedeţi, la început am trăit în peşteri, şi viaţa era foarte grea acolo. Pe urmă a început epoca păstoritului: cine se putea gândi decât la păşuni grase? Faza agricolă era pe punctul de a ne crea “condiţii mai bune de traiu”; dar atunci au început năvălitorii şi războaele. O, cât am avut de luptat!
Încetul cu încetul popoarele s-au aşezat pe fundul istoriei; dar luptele s-au încetat nici o clipă. Nu mai lupta acum un trib împotriva altuia, ci un neam cu altul, sau o seminţie cu alta. Iar în vâltoarea universalei lupte, abia dacă s-au găsit câţiva preoţi egipteni cari să aibe răgazul de a gândi. N-au fost mulţi. În orice caz cu mult mai puţini decât grecii gânditori, care nici ei n-au fost mulţi. Istoria dădea răgaz oamenilor, ci îi mâna într-una către vestirea omului de mâine.
Când a venit Iisus, am crezut că va fi sfârşitul lumei. Până atunci noi trăiserăm în timp. El ne scotea din timp. Până atunci noi ne închinaserăm omului de mâine. El ne dezvăţa de omul de mâine. Şi voi sunteţi fiii lui Dumnezeu, ne spunea El. Ucideţi în voi omul de mâine. Gândiţi-vă la mântuirea voastră. La sfârşitul lumei, toţi vor învia şi vor fi de o vârstă.
Iar lumea era pe sfârşite. Sau nu, nu era încă. Ar fi fost dacă oamenii s-ar fi creştinat. Dar cine s-a creştinat? Ci din an în an, din veac în veac, omul a uitat mai mult la învăţătura primită şi a început să-şi întoarcă iarşi gândul către cel de mâine.
Atunci a venit marxismul. Ce uşurare în inimile noastre! De când aşteptam împăratul înţelepţilor care să spună: mâncaţi întâi şi pe urmă vă gândiţi. De când doream îndemnul acesta: amânaţi problemele duhului până vor fi condiţii mai bune de traiu; ingineriţi şi mai mult lumea, poate omul de mâine se va simţi bine- şi va gândi!
Te simţi bine, omule de mâine? Nu, nu se simte încă. Ii mai trebue o pernă sub cotul mânei drepte. Lumina electrică îi bate pre mult în ochi. Daţi mai tare drumul la radio. Acum te simţi bine, omule de mâine?
Mă întreb, câteodată , care îi va fi sfârşitul. Dacă va crăpa într-o zi planeta noastră, sau se va ciocni cu o alta. Dacă omul acesta va muri geologic sau astronomic, în loc să moară, el măcar, prin spirit?
Mi se pare, atunci că ne batem joc de viaţa asta.
Constantin Noica

luni, 16 mai 2011

Căutând fericirea


M-am închis între patru pereţi cu nişte căşti în urechi căutând fericirea, căutându-mă pe mine. Dar eu eram prin alte locuri, locuri prin care fericirea trecuse cu mult înainte şi tot ce a lăsat în urmă erau nişte ruine umbrite de măreţul lor trecut. Eram în valea viselor spulberate şi a deşertăciunii totale. În spate aveam un munte iar în faţă ... în faţă era ceaţa prea groasă ca să văd ce am. Erau bătute multe cărări şi ştiam că multe dintre ele nu duc nicăieri. Eu aveam nevoie de propria mea cărare, aveam nevoie să-mi construiesc propriul drum pe care să nu-l mai fi bătut nimeni înaintea mea împăcându-mă cu gândul că fac propriile greşeli. Am pornit prin ceaţă mai departe în căutarea fericirii fără să mă mai uit în spate, spre ruine sau în stânga şi în dreapta de frică să nu dau ochii cu celelalte suflete pierdute care-şi caută o cărare. Am încercat de câteva ori să-mi fac o hartă, un plan pe care să încerc să-l respect dar la scurt timp am renunţat pentru că de fiecare dată descopeream în faţă ceva interesant ce n-am luat în considerare când mi-am făcut planurile şi spre care vroiam să mă îndrept. De asemenea la un moment dat am cedat şi m-am înhăitat cu alte suflete rătăcite alături de care m-am simţit destul de bune dar m-au abandonat când am ajuns la marginea prăpastiei şi, dezamăgită, în scurt timp am renunţat şi la ideea asta. Mergând în continuare, gândindu-mă la noi strategii prin care să încerc să păcălesc fericirea şi fiind obosită de la atâtea încercări eşuate şi efort depus inutil m-am aşezat pe iarba udă de la ploaia care s-a oprit exact când m-am oprit şi eu. Vântul a început să-mi mângâie blând părul, şoptindu-mi o melodie lentă, de jale care mă atinge până în adâncul inimii iar soarele care apunea încet, ca focul muribund al ultimei speranţe, făcându-i loc unei luni palide care traversa cerul căutându-şi jumătatea lipsă. Atunci am înţeles inutilitatea tuturor încercărilor mele şi a tuturor căutărilor mele disperate. Eram atât de ocupată în încercarea de a găsi fericirea încât am ratat esenţialul. Căutam răspunsuri complicate, căutam o logică şi îmi făceam planuri şi cu cât mă chinuiam mai mult, cu atât eram mai nefericită. Încercam să o caut în zări îndepărtate ignorând tot ce am în jur. Acum ştiu. Fericirea e peste tot în jurul tău, chiar şi într-un amărât de apus de soare, era chiar şi în prietenii care m-au abandonat pentru că ea a dat sens momentelor frumoase pe care le-am petrecut cu ei. Tot ce contează este să ştii cum să o vezi, să priveşti altfel în jurul tău. Partea proastă e că nu durează şi trebuie să o găseşti mereu şi mereu în alte locuri, să o diversifici şi să mai faci pauză din când în când, altfel te sufocă şi ajungi să vrei mai mult pentru că nu îţi mai ajung lucrurile simple şi astfel încetul cu încetul distrugi tot ce ai în jur ajungând iar printre ruine.

*O altă perspectivă puteţi găsi aici , acasă la coleguţul meu care este drăguţ, sarcastic şi schizofrenic pe lângă multe altele. Are idei faine şi interesante (nu luaţi în seamă comentariile prin care îl contrazic la greu). Încă un lucru. Doar el îşi permite să mă pună la blogroll(sau mă rog, la blogrostogolire) cu numele "aia mică cu gura mare". Atââât :)

marți, 10 mai 2011

Toate trec?

De câte ori ţi se întâmplă ceva şi lumea ta se întoarce cu susul în jos se trezeşte cineva să-ţi spună că toate trec şi cu toate că pe moment te revolţi şi nu vrei să crezi după un timp când îţi aminteşti ce şi cum s-a întâmplat parcă nu mai simţi ce ai simţit când erai în mijlocul dezastrului. Asta înseamnă că a trecut?

Nu, nimic nu trece cu adevărat, totul se transformă o dată ce începi să te obişnuieşti cu gândul că s-a întâmplat şi nu mai poţi schimba nimic, când încerci să treci peste, să mergi mai departe făcând ca lucrul respectiv să nu mai ocupe un loc atât de importat în gândurile tale ca să poţi trăi în prezent şi totodată să faci loc altor lucruri (poate mai rele) care urmează să ţi se întâmple, să le poţi suporta.

Totul se transformă, dar atâta timp cât eşti în viaţă este imposibil să treacă toate pentru că dacă ar fi aşa te-ai lovi mereu de acelaşi perete, ţi-ai sparge capul în mai multe locuri şi tot nu te-ai opri. Ca să-ţi poţi trăi viaţa este imposibil şi să îţi aminteşti mereu cum şi ce a fost pentru că atunci nu ai mai putea suporta nimic altceva, nu ai mai fi capabil nici măcar să-ţi părăseşti camera sau să laşi pe cineva să intre şi să-ţi vorbească.

Totul rămâne imprimat în tine, rămâne oglindit în felul în care gândeşti şi în care o să acţionezi în anumite situaţii, în felul în care îţi stabileşti limitele. Totul începe să se vadă în momentul în care faci un pas în spate şi spui "până aici", în momentul în care ţi se poate citi teama pe faţă şi probabil dacă nu ţi-ar fi înţepenit tot corpul ai fi luat-o la fugă în direcţia opusă în secunda imediat următoare. Suntem urma iluziilor care să-au sfărâmat sub ochii noştri, urma viselor pe care le-am privind stingându-se şi nu am putut face nimic ca să le salvăm. Urma viselor care nu s-au ridicat la aşteptări. Suntem ceea ce au lăsat în urmă oamenii care au plecat sau care ne-au dezamăgit. Dar mai mult decât atât, suntem ceea ce am ales să facem DUPĂ. Nu suntem ceea ce ne face o problemă să fim, nu problema ne defineşte, ci mai degrabă soluţia pe care o găsim, portiţa pe care o alegem pentru a ieşi din infern. Suntem ceea ce alegem noi să fim. Suntem ceea ce reuşim să facem din lucrurile care ni se întâmplă. Orice lucru poate fi transformat în altceva. Suntem cicatricea care marchează locul în care a fost cândva o rană urâta care durea groaznic.

duminică, 8 mai 2011

Pentru că totul primeşte un sens ...


Uite, scriu din nou. Nu ştiu cum s-a întâmplat că zilele astea în timp ce-mi duceam viaţa de artistă(adică scriam interviuri, corectam articole, îngroşam, subliniam, modificam ... chestii cu care îşi ocupă orice adolescent normal weekendul) s-a spart conducta cu idei şi inspiraţie. Partea proastă e că încă e haos în capul meu, dar o să încerc să le dau formă la toate cele care merită împărtăşite în postările viitoare.


A început aşa: totul se schimba, prietenii apropiaţi se transformau peste noapte în străini, acasă nu se mai putea numi acasă şi simţeam că pur şi simplu am nevoie de un refugiu. Mi-am făcut blogul ăsta şi m-am apucat de scris şi încetul cu încetul am încercat să transform cel puţin lumea în care trăiesc eu în ceva suportabil, ceva care să mă reprezinte. Locul ăsta virtual a devenit singurul loc în care mă simţeam confortabil, în care puteam să fiu eu însămi, să spun ce simţeam că trebuie spus până la capăt, fără să fiu întreruptă, fără să simt că există cineva care vrea să-mi corecteze ideile şi să mi le impună pe ale lui şi să-mi spună cât de mult greşesc şi fără să mă judece înainte de a asculta tot ce am de spus. Am stat zile întregi în pat, uitându-mi la tavan, ascultând muzică şi notându-mi ideile. Eram doar eu şi mă încercau diverse stări de la linişte şi pace până la satisfacţie şi mulţumire, stari care până atunci îmi erau necunoscute. Simţeam că am destul timp să simt cum mor încet şi nu mă deranja asta. Camera mea, locul ăsta au devenit atât de perfecte pentru mine încât pur şi simplu nu-mi mai găsesc locul în lumea de afară. Ăsta e singurul loc în care îmi pot transforma toate defectele în calităţi şi în care până şi cele mai întunecate părţi ale mele printre rânduri parcă au început să prindă culoare. Între cele două lumi s-a ridicat un zid gros şi înalt de gheaţă şi momentan nu am de ce să îl dărâm. Nu vreau ca liniştea pe care o simt acum să fie sufocată de întrebări care mă vor tulbura fără niciun rost sau de observaţii stupide prin care să-mi amintiţi defectele, de parcă nu sunt destul de conştientă de ele. Nu vreau să văd cum până şi ochii care nu demult mă priveau cald acum sunt plini de ură şi dispreţ, nu vreau să vă văd cum vă forţaţi să-mi arătaţi compasiune crezând că asta o să mă ajute cumva.

Momentan mi-e bine aşa, mi-e bine aici şi nu vreau să schimb asta de dragul lor. Ştii de ce?

Când mă privesc, ei nu văd decât un om singur şi defect, nimic mai mult. Îmi dau seama de asta şi le zâmbesc iar ei mă privesc tâmp şi probabil se întreabă "Oare la ce se gândeşte? Oare ce vrea?". Nu vreau nimic, dar mă întreb dacă vă daţi seama sau dacă nu v-aţi întrebat, măcar în glumă, dacă nu sunteţi şi voi la fel de singuri şi defecţi ca omul care stă în faţa voastră şi vă zâmbeşte fără reţineri şi fără regrete.

miercuri, 4 mai 2011

Pentru că am uitat să trăiesc

Astăzi, după teza la română şi câteva zile destul de agitate am reuşit să-mi fac puţin timp şi pentru mine şi bloguleţul meu. Sper că mi-aţi simţit lipsa :)

Nu, nu revin cu un articol strălucit. Revin cu ceva simplu, dar care pentru mine înseamnă destul de mult. Uitându-mă prin dulap am găsit nişte jurnalele în care scriam cam anul trecut pe vremea asta şi răsfoindu-le m-am trezit plângând. De ce? Pentru că sunt atâtea lucruri frumoase pe care le-am trăit, atâtea lucruri interesante pe care le-am scris şi de care pur şi simplu am uitat. În acest articol o să încerc să vorbesc despre "good old days" şi nu numai, despre lucrurile care mă fac sau m-au făcut cândva să simt cu adevărat că trăiesc.

Deci, eu cred că n-aş simţi că trăiesc dacă:
  • Nu luam bătaie acum ceva timp doar pentru că mi-am exprimat punctul de vedere.
  • Atunci când am încercat să chiulesc (prin clasa a VII-a) şi alergam ca o nebună pe scări nu cădeam în braţele dirigintei mele de atunci. (am căzut în braţele ei la propriu, nu oricum)
  • Nu aş fi fost la cheful ăla la care ne-am bătut cu gheaţă deşi afară erau peste 30°C sau la cheful ăla din garaj când am dat concert la coicane şi la şurubelniţe şi după care un prieten a început să vorbească în somn şi visa că profa lui de română îl calcă pe deget şi se jura săracul pe toţi sfinţii că nu mai lipseşte.
  • Nu m-aş fi lăsat condusă pentru că nu eram în stare să spun "Nu".
  • Nu aş fi ştiut ce înseamnă să pierzi pe cineva sau să vezi pe cineva drag plecând.
  • Nu m-aş pututea distra fără să cheltuiesc un leu.
  • Nu aş fi umblat cu colegii toată noaptea de Crăciun la colindat (aici îmi permit să pun şi o poză din 2009 făcută la mine în pat, dimineaţa după vreo 15 ore de umblat prin oraş. Nu e decât jumătate din grup, restul zăceau pe jos sau pe fotoliu):
Image and video hosting by TinyPic
  • Nu jucam fotbal în Franţa pe coridorul hotelului în mijlocul nopţii cu o pereche de şosete:
Image and video hosting by TinyPic
  • Nu lăsam impresii greşite sau dacă nu mă înjoseam în faţa oamenilor pe care îi respect.
  • N-aş fi participat la olimpiada de filosofie pe judeţ.
  • N-ar fi existat cabineul lui Ioana sau Sala 33.
  • N-aş auzi săptămânal replici gen "Bă, tu vrei un doi? Doi de doi? Trei de doi?"
  • N-aş fi greşit în aşa fel încât să nu-mi pot repara greşelile.
  • N-ar fi cercuri de filosofie în fiecare marţi.
  • N-aş avea unde să mă refugiez sau dacă n-aş avea cu cine să vorbesc în momentele grele.
  • N-aş fi mâncat ciuperci murate pe grătar (tot la cheful în garaj)
  • Nu mi-aş da seama cât de penibilă sunt uneori.
Cam atât momentan. Poate o să revin cu completări sau ... vă las pe voi să-mi spuneţi părerea voastră sau să faceţi o astfel de listă.

#EDIT:
Cum îi spuneam şi lui Adrian, lista asta e prea scurtă şi sunt dezamăgită de ea. Vreau să menţionez şi ....
  • Perioada în care stăteam toată seara în parcare la Penny cu un VIBE (+ infinit, simbolic, nu?) în mână , doar noi şi un pachet de cărţi aberând şi vorbind despre orice ne trecea prin cap, râzând din orice nimic, savurând momentul şi având suficient timp să simţim cum vara trece încet, fără stres lăsând în urma ei nişte prietenii pe viaţă însoţite de o mulţime de amintiri superbe.
Image and video hosting by TinyPic
  • Faptul că în clasa I prima mea colegă de bancă a fost Iulia şi cu ea am împărţit nu numai acuarelele la ora de desen, ci timp de vreo zece ani (... şi mai urmează...) am împărţit atât necazurile cât şi cele mai bune zile din viaţa mea.
  • Că într-a IX-a am luat un 6 la Logică şi atunci a trebuit să răspund tot semestrul ca să-mi scot media şi tot acea profesoară care a îndrăznit să-mi dea mie 6 a devenit una dintre persoanele care au reuşit să se apropie cel mai mult de mine, să mă cunoască şi tot ea m-a iniţiat în tainele filosofiei. (asta e din seria "În tot răul e un bine")
  • Că acum vreo 4 ani (numai 4?) am cunoscut-o pe Flavia şi ea mi-a fost mamă, tată, soră sau frate în funcţie de ce aveam nevoie în acel moment. O ador pe fiinţa asta stranie şi interesantă, cred că nici dacă mi-ar fi fost soră de sânge nu aş fi iubit-o atât de mult. Deşi nu ne-am întâlnit decât de vreo 6 sau 7 ori am făcut multe chestii trăsnite împreună (gen am intrat în baie peste solistul de la Compact). Poza e făcută când ne-am întâlnit prima dată, ştiu că semănăm incredibil de bine dar jur pe roşu că eu sunt cea cu negru :) (ne-au confundat şi prieteni care mă cunosc bine)
Image and video hosting by TinyPic
  • Când am descoperit sensul vieţii (Curu-Guru) la cheful de după olimpiada de filosofie.
  • Că tot prin clasa a VII-a am avut un coleg(Andrei :( ) care a reuşit performanţa de a scoate uşa de la clasă din balamale şi pe urmă se plimba cu ea în spate prin şcoală.
  • Că în clasa a VIII-a am spart tabla şi am lipit bucata căzută cu brânză şi biscuiţi. Culmea, a stat dar se întindea brânza pe toată tabla când scriau profesorii şi din acest motiv după câteva zile am apelat la "Picătura".
  • Că am dat peste o sticlă de vin care mi-a îndoit tirbuşonul şi că a durat mai mult până am reuşit să o deschidem decât până am golit-o.
  • Când i-am băgat la Iulia degetul în nas, i-am pus piciorul pe faţă sau când am trecut cu fundul peste faţa ei. A, da, Scuze :)
  • Când tu, Iulia, m-ai respins în mod sistematic. (ştiu că ai fost tu, deci nu nega!)
  • A, tot stomacul Iuliei la ultimul chef îmi spunea rugăciuni în latină.
  • Când Iulia şi Teo au făcut salată de fructe cu rom. Tot atunci mă jucam cu bricheta şi am dat foc unui măr din salată şi lăsam impresia că fumez mărul. Nu, nu fumez dar am o slăbiciune pentru merele pârlite.
  • Când eram în Constanţa la mare şi am prins inundaţii şi în loc să mergem noi la mare a venit marea la noi. Tot atunci am adormit pe diagonală pe două paturi şi dormeam atât de bine încât a fost nevoie ca fetele să cheme întăriri din alte camere ca să mă pună într-un pat(în patul Iuliei care dimineaţa mi-a tras o săpuneală sănătoasă că am dormit pe hainele ei.). A, tot atunci am rămas fără bani şi împărţeam cu Iulia nu numai conserva din care mâncam ci şi furculiţa.
  • Tot în excursia despre care vorbeam la punctuleţul de mai sus numai că acum e vorba de altă noapte, alt oraş (Băicoi) şi de alte roluri. Nu mai eram "frumoasa din pădurea adormită" ci "evadata din Alkatraz" pentru că dormeam cu profa în cameră iar când am prins momentul am fugit la fetele mele. După câteva minute apare profu în inspecţie şi o prietenă mă ia de o aripă şi mă bagă după uşă. Proful intră, se uită şi începe să urle iar fetele se apucă de râs (să nu mai zic că eu de după uşă râdeam cel mai tare). Profu înteabă "Bă, ăsta-i răs de fete proaste?" iar eu de după uşă printre hohote îi răspund "DA!". (Poză făcută înainte să apară proful în peisaj)
Image and video hosting by TinyPic
  • Am condus un om care avea impresia că vin pereţii către el.
  • Fierbeam vin la mine în garaj la 5 dimineaţa în timp ce cântam pentru Iulia (care era o eşeacă după olimpiada judeţeană la română) melodia lui Daniel Powter - Bad day ("Cause you had a bad day/You're taking one down ...")
  • Când am încercat toate limbile pământului ca să mă pot înţelege cu omul de la recepţie de la hotelul din Franţa şi până la urmă a trebuit să-i desenez o cheie pe foaie.
  • Când am văzut pe cineva căzând în canal ... de două ori.
  • Am asistat la cursul "Bibelouri care suferă"
  • Când doream liniştită şi un prieten îmi cânta "Frere Jacques" şi a intrat Dan în cameră cu un pistol cu apă şi mă uda pe picioare şi eu aveam impresia că mă udă cu lichior. Mai târziu am înţeles de unde venea mirosul de lichior. Mai târziu am înţeles mai multe chestii.
  • Când am fost cu cortul pe Râul Mare şi pe lângă faptul că a crescut nivelul râului brusc şi ne-a luat toate sticlele şi tata a sărit în apă îmbrăcat, cu telefonul, cu ţigările, cu toate chestiile pe care le avea prin buzunare şi a reuşit să salveze două sticle de bere şi pe urmă ne-au furat câinii mâncarea. A doua zi am fost abandonaţi, am rămas doar eu, tata şi Cristina şi am trăit din ciuperci prăjite şi bere ... şi a fost cea mai reuşită vacanţă de până atunci.
  • Când am fost, tot cu cortul, la Cinciş şi doream în maşină, mergeam toată ziua cu barca pe lac (asta când nu înotam) şi râdeam de unchiul meu, care, neamţ fiind(şi eu care vroiam să-mi iau un tricou cu "Atenţie, turist român") s-a dus şi a tăiat un copac de pe marginea drumului, un copac din care am făcut un foc de tabără imens care a ţinut toată noaptea şi lângă care am stat uitându-mă la stele până am adormit.
  • Ceva recent, din vacanţa asta. Am vrut să-i facem o surpriză unui prieten şi am luat cadou, baloane şi tot ce ne trebuia şi când am ajuns în faţa casei lui şi am văzut că nu răspunde nimeni l-am sunat şi am aflat că el era la o cabană pe râu.
  • Din seria "Care pe care?": anul ăsta de 1 aprilie am vrut să-i tragem o ţeapă unui coleg şi ne-am înţeles să îl trimită dirigu până la sala de sport să-l întrebe pe profu nu ştiu ce. Cum a plecat noi toţi am fugit repede în sala de lângă şi am tot aşteptat să vină ... şi am aşteptat ... şi am aşteptat ... şi după vreo 10 minute trimitem pe cineva să vadă ce face şi când colo în timp ce noi stăteam ascunşi şi ne agitam "victima" noastră juca fotbal.
  • Maratoanele noastre de lucrări la info, din perioada în care dădeam 5 lucrări în 4 ore şi aveam cerinţe care începeaul în felul "Din fişierul lucrare297.in ... ".
  • Prima noastră poză de grup, unul dintre cele mai reuşite momente împreună, ca şi clasă, din punctul meu de vedere.
Image and video hosting by TinyPic
  • Ieşirile noastre pe cetate, la sucuri(sau ceaiuri, sau ciocolată caldă), la Mistreţu sau pe unde au mai fost:
Image and video hosting by TinyPic
Image and video hosting by TinyPic
  • Excursiile în Roma şi Paris ... chiar şi cele în ţară.
Image and video hosting by TinyPic
Image and video hosting by TinyPic
  • Image and video hosting by TinyPic
Gata, aşa mai merge :)