joi, 7 aprilie 2011

Îndreptar pătimaş (E.M. CIORAN)

"Eu ştiu că undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu-mi trebuie urechi ascuţite pentru subtile chinuri, nici gust pentru oţetul sângelui, doar tăcerea surdă în care se înfiripă un văicărit prelung. Atunci cunosc primejdia. Şi cum mă întorc spre Răul despotic şi umilitor, el se ridică în văzduh, în creier, în ziduri - divinitate subită, aspră şi ruinătoare.
Stai încremenit şi-aştepţi. Te aştepţi. Dar ce să faci cu tine? Ce să-ţi spui, împrejmuit de-atât nespus?
Ce trece prin tăcere? Cine trece? E răul tău trecînd prin tine, în afară de tine, e-un pretutindeni al tainei tale negative.
Să te gândeşti spre ce vei fi? Regretele tale n-au viitor. Şi nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai ai loc, în timp zace groaza.
Şi atunci pleci. Plecînd te uiţi. În mers eşti altul şi fiind - nu mai eşti."
Emil Cioran - "Îndreptar pătimaş"

*Nu-mi vine să cred cât de mult mă regăsesc în acest fragment. De momentele mele de tăcere mă tem cel mai mult, pentru că ştiu atât de bine ce pot să facă ele din mine, în ce pot să mă transform. Mi-aş fi dorit să nu ştiu. Mi-aş fi dorit să fiu mai proastă şi să nu-mi pot pune atâtea întrebări. La dracu' cu modestia. Mi-e tot mai greu să mă lupt cu demonii mei interiori. Momentele de tăcere devin tot mai insuportabile.
Citind cartea asta încep să cred că nu sunt şi că nu am fost nebună dar probabil sunt mult mai ciudată decât mă consideră lumea.
Mi-e groază de momentul de tăcere care va urma după ce voi termina cartea. În ce o să mă tansform?

#edit, după câteva zile. Într-un fel, tot din seria asta:
Fiecare scrie, nu pentru că vrea, ci pentru că nu poate altfel.(Octavian Goga)

2 comentarii:

Iulia A. spunea...

Superb... Momentele de tăcere sunt groaznice, la concluzia asta am ajuns în ultimul timp... Eu, care preferam întotdeauna să fiu singură și să mă gândesc, astăzi, nu mai am curajul ăsta. Știi de ce? Pentru că după fiecare clipă de liniște și de meditație, urmează o perioadă groaznică de stări depresive. Tăcerea îmi urlă în permanență în urechi faptul că nu pot să fiu așa cum vreau, îmi reproșează că nu fac nimic bine, tăcerea vrea perfecțiune și eu nu pot fi perfectă. Așa că vreau gălăgie. Tăcerea vrea taxă în lacrimi și mă face să devin nesigură, disperată, speriată. Tăcerea e de groază. Frumos articol!

Serafina spunea...

Imi place Cioran! Dar banuiesc ca sti acest lucru. Mie îmi dă o stare de revoltă dar in acelasi timp si de bine. Cu cât este el mai disperat cu atât eu găsesc mai multe motive de fericire fără motiv. Viaţa ar fi plicticoasă fără Cioran. Dacă nu ar fi existat ar fi trebuit inventat. Imi place articolul, chiar dacă mie nu mi-e frica de tăcere, eu o iubesc, face parte din mine.

Trimiteți un comentariu