duminică, 10 aprilie 2011

În război cu cuvintele

V-am iubit. V-am iubit mult. Până nu demult mi-aţi fost mamă, tată, soră şi frate... aţi fost tot ce am avut nevoie de câte ori am avut ceva pe suflet. Azi nu, azi nu mai aveţi cum să mă salvaţi ... astăzi îmi păreţi atât de mici şi de neînsemnate încât mi-e aproape scârbă să mă mai joc cu voi. Astăzi când îmi pare imposibil să-mi mai exprim gândurile, mă doare inutilitatea voastră. Am crezut multă vreme că toate aceste gânduri au fost condamnate să fie cunoscute numai de mine şi am putut trăi cu asta, am supravieţuit chiar şi acelor nopţi lungi şi albe în care pur şi simplu nu le mai puteam controla şi simţeam cum veninul lor, împrăştiat în toată fiinţa mea mă schimba până la ultima moleculă. Astăzi vreau să văd cum demonii din mine prind viaţă pe hârtie dar parcă toate cuvintele potrivite ori s-au ascuns extrem de bine, ori nu au fost inventate şi în locul lor foaia mea a fost ocupată de o armată de puncte grupate câte trei.

Îmi cer scuze dar astăzi ... astăzi, pur şi simplu nu mai pot să vă fac să vedeţi lumea prin ochii mei ...

Până şi verbul "a iubi", cu care am început acest articol şi care e oxigenul multora dintre voi nu mă încălzeşte cu nimic. A fost o perioadă în care un "te iubesc" nenorocit a reuşit să mă făcă să port nişte ochelari prin care totul se vedea atât de roz. Uram rozul, dar lumea văzută în stilul acela nu mă deranja. Din fericire am ieşit din transă repede, mi-am dat ochelarii jos şi m-am dezintoxicat de falsitatea acelui roz stupid care a fost înlocuit de vechiul gri, care mă iubea atât de mult încât mi-a promis să nu mă mai părăsească curând (nu cred în promisiuni, pentru mine nici promisiunile nu au valoare pentru că nu sunt altceva decât nişte cuvinte ... dar, atâta timp cât acest gri e îndrăgostit de mine şi mă vede în roz e un fel de căţeluş care îmi inspiră încredre). Şi aşa, astăzi când respir aer proaspăt mi se par atât de superficiale şi lipsite de semnificaţie, atât de depăşite aceste două cuvinte încât mă dezgustă, îmi stau în gât de câte ori le aud când trec pe stradă sau când mă uit la filme. De ce? Simplu! Dragostea înseamnă mult mai mult decât două cuvinte atât de comune şi insipide ... dragostea face ca lucrul iubit să fie atât de al tău, atât de legat de tine încât un "te iubesc" care poate fi spus de oricine, în orice context poate să-ţi pară o jignire, un sacrilegiu.
Încă ceva, mi-am dat seama că de multe ori vorbim doar de dragul de a vorbi, fără să ştim ce spunem sau mai bine zis fără să ne pese ce spunem. Vorbitul e un fel de tic. De exemplu, câte dintre persoanele care te întreabă "ce faci?" crezi că aşteaptă cu adevărat un răspuns? Câte dintre persoanele cărora le vorbeşti te ascultă cu adevărat?

Sunt curioasă cum îşi imaginează că sunt eu, dincolo de cuvinte acele persoane care îmi citesc articolele fără să mă cunoască personal (dacă vreţi, îmi puteţi răspunde prin comentarii)

Deci ... Declar război cuvintelor şi nu închei armistiţiu până nu o să reuşesc să mă împac cu gândul că va trebui să-mi exprim eu gândurile cele mai profunde, cele mai importante cu nişte cuvinte nenorocite pe care dacă le-aş pune în altă ordine aş putea să scriu un pamflet, cuvinte care au fost şi vor fi folosite şi de acum în colo în scopuri banale şi superficiale de oricare dintre noi.

5 comentarii:

Andreea spunea...

Hei! Uite ca am ajuns sa-ti las si eu un comentariu. Te intrebai cum te vedem noi cititori[cei care nu te cunostem personal, asa ca mine] ...pai din puctul meu de vedere, te admir!Pentru tot ce faci, si pentru ceea ce scri. Ma regasesc de multe ori in ceea ce scri, si am tinut neaparat sa-ti spun asta.Mult succes in continuare!;)

Cristiana spunea...

Mulţumesc Andreea! Chiar mă bucur! Sper că merit şi sper să nu te dezamăgesc.

Adrian Laszlo spunea...

Felicitari, frumoasa provocare ne-ai lansat! Generalist vorbind, eu cred ca fiecare om este vazut dupa felul fiecarui individ cu care relationeaza. Cine vrea sa vada doar fizicul, vede si judeca doar atit, cine vrea sa vada sufletul si personalitatea, vede si judeca din acest punct de vedere, iar cine vrea sa vada intregul fiintei, atunci va vedea si judeca intregul. Asa ca, te rog, sa nu fi aspra cu noi, cei care te cunoastem doar din scris, pentru ca asa ti-am construit imaginea.
Eu, personal, ti-am spus din primul schimb de mesaje ca am rams profund impresionat de bogatia ta sufleteasca armonizata cu un foarte bun bagaj lingvistic si estetic. Citind oricare dintre postarile tale ramin uimit de modul grozav in care reusesti sa ambalezi idei esentiale in cuvinte adecvate, fara nici o fortare a constructiei frazelor, nimic artificial. In acelasi timp, imi place sa observ ca iti pastrezi si trairile virstei, placerea vietii de adolescenta, chiar daca, uneori, te necajeste imposibilitatea punerii de acord a asteptarilor tale (normale!) cu mizeriile lumii de azi.
Eu pentru toate acestea te apreciez!

Anonim spunea...

Esti foarte realista !Imi place felul in care gandesti...Din pacate lumea pierde esentialul din fiecare lucru.. o ia razna... la frageda mea varsta de 14 ani, vreau sa vad si o alta parte a lumii..partea aceea din carti..unde natura si oamenii alcatuiesc feericul ...

Cristiana spunea...

Multumesc! Ma bucur ca nu sunt singura care inca mai cauta si cealalta parte a lumii (daca te uiti unde trebuie, cum trebuie si cand trebuie o sa fii surprinsa de ce o sa vezi):) dar, in acelasi timp incerc sa raman realista, sa vad cum toate acele lucruri extraordinare sunt eclipsate de ura si de ignoranta care domina lumea in care traim.

Trimiteți un comentariu