miercuri, 27 aprilie 2011

Poveştile copilăriei


Uite, nu pot să dorm din nou. În ultimele zile în care am avut astfel de probleme cu somnul mă gândeam la poveştile alea stupide pe care le spun părinţii copiilor înainte de culcare. Nu ştiu de ce, dar am o problemă cu ele pentru că am impresia că influenţează într-un anumit fel personalitatea copiilor, încurajează superficialitatea.
Un exemplu clar ar fi faptul că multe fete îşi caută un prinţ în armură strălucitoare şi într-un final află că mai au de sărutat multe broaşte până îl găsesc pe cel adevărat iar ele s-au îndrăgostit de fapt de lupul cel rău sau în cel mai rău caz se trezesc în povestea "Frumoasa şi bestia"... ea e frumoasa iar el e bestia care vine seara târziu acasă de la cârciumă pe şapte cărări şi o bate fără motiv şi care refuză să se transforme, să se schimbe.
Sincer, mi se pare ciudat că toţi părinţii spun aceleaşi poveşti copiilor, e ca şi cum toţi părinţii şi-ar obliga copii să asculte numai rock.
Eu am avut o copilărie foarte specială, am crescut cu poveşti ca "Povestea porcului care a scumpit benzina" sau "Povestea peştişorului din Râul Mare"(pe care mi-o spunea tata când eram tristă ca să mă înveselească), am crescut cu poezii gen "Moartea căprioarei" de Nicolae Labiş, care mă făcea să plâng rău de tot de câte ori o auzeam şi "Decebal către popor" de George Coşbuc, cu nişte versuri care încă îmi mai revin în minte din când în când("Viaţa asta-i bun pierdut/Când n-o trăieşti cum ai fi vrut"... "Puterea este-n voi / Şi-n zei! Dar vă gândiţi, eroi,/ Că zeii sunt departe, sus, / Duşmanii, lângă noi!" ). De asemena îmi amintesc că pe la vârsta de 5 ani am învăţat să citesc pe o carte de a lui Lev Tolstoi, pentru copii în care tema abordată în fiecare povestire era moartea. A fost prima carte din viaţa mea pe care am citit-o şi încă îmi amintesc foarte bine despre ce era vorba în ea. De asemenea, sunt mândră pentru că nu am crescut cu "Hannah Montana" sau o altă pipiţă obsedată de băieţi şi haine, ci cu "Viaţa cu Louie", cu întâmplări amuzante, cu mesaj şi cu replicile geniale ale lui Andie Anderson, pe care le foloseam cu fiecare ocazie. Cred că experienţele din copilărie şi poveştie pe care le-am auzit mi-au marcat personalitatea şi m-au încurajat să fiu ceea ce sunt acum.

Voi ce credeţi? Voi cum şi cu ce poveşti aţi crescut?

vineri, 22 aprilie 2011

Sărbătoare?

Fragment din articolul Scrisoare pentru Moş Crăciun:
"..mă întristează foarte mult atmosfera asta de sărbătoare pentru că mă doare să văd şi să simt falsitatea celor din jur, şi nu numai a lor. Tot mi se pare forţat şi fals, la fel ca şi bradul care zace într-un colţ în camera mea încă neîmpodobit..."
Mă încearcă acest sentiment şi acum, dar de data asta ştiu de ce şi nu mi se mai pare deloc ciudat.

Ce ciudaţi sunt oamenii, au nevoie de sărbători ca să se simtă bine, ca să fie mai buni, să dăruiască sau pur şi simplu pentru a petrece puţin timp cu familia.

Ăştia suntem:
  • Mergem la biserică pentru a auzi ultima bârfă şi pentru a vedea care cu ce ce îmbrăcat.
  • Ţinem post, dar nu ne ferim să minţim, să bârfim sau să înjurăm de câte ori avem ocazia.
  • Facem mâncare cât pentru încă alte trei familii şi nici măcar nu stăm acasă şi pe urmă trebuie să aruncăm mai mult de jumătate.
  • În perioada sărbătorilor dărum şi încercăm să fim mai buni dar trăim într-o lume în care e mereu nevoie de puţină bunătate iar oamenii au probleme şi au nevoie de ajutor zilnic, nu doar atunci. Sărăcia şi problemele nu dispar peste noapte.
Chiar vi se pare ok ce se întâmplă sau nu vă daţi seama? Chiar e nevoie să fie nu ştiu ce sărbătoare ca să schimbi ceva, să îţi schimb atitudinea şi să încerci să fi mai bun?

Fiecare zi poate fi specială şi sunt atât de puţini cei care realizează asta. În fiecare zi poţi sărbători ceva, poţi să profiţi de faptul că ai pe cineva alături şi că eşti în locul respectiv în momentul respectiv. În fiecare zi poţi găsi noi metode pentru a te simţi bine, pentru a te distra ... totul e limitat doar de imaginaţie (o să scriu un articol şi despre asta în curând). Dacă simţi că trebuie să dăruieşti ceva, să spui ceva fă-o indiferent de ce spune calendarul. Nu contează dacă e decembrie, aprilie sau septembrie ...nu te mai lăsa influenţat, nu mai amâna ... pur şi simplu fă ce simţi că trebuie să faci.

duminică, 10 aprilie 2011

În război cu cuvintele

V-am iubit. V-am iubit mult. Până nu demult mi-aţi fost mamă, tată, soră şi frate... aţi fost tot ce am avut nevoie de câte ori am avut ceva pe suflet. Azi nu, azi nu mai aveţi cum să mă salvaţi ... astăzi îmi păreţi atât de mici şi de neînsemnate încât mi-e aproape scârbă să mă mai joc cu voi. Astăzi când îmi pare imposibil să-mi mai exprim gândurile, mă doare inutilitatea voastră. Am crezut multă vreme că toate aceste gânduri au fost condamnate să fie cunoscute numai de mine şi am putut trăi cu asta, am supravieţuit chiar şi acelor nopţi lungi şi albe în care pur şi simplu nu le mai puteam controla şi simţeam cum veninul lor, împrăştiat în toată fiinţa mea mă schimba până la ultima moleculă. Astăzi vreau să văd cum demonii din mine prind viaţă pe hârtie dar parcă toate cuvintele potrivite ori s-au ascuns extrem de bine, ori nu au fost inventate şi în locul lor foaia mea a fost ocupată de o armată de puncte grupate câte trei.

Îmi cer scuze dar astăzi ... astăzi, pur şi simplu nu mai pot să vă fac să vedeţi lumea prin ochii mei ...

Până şi verbul "a iubi", cu care am început acest articol şi care e oxigenul multora dintre voi nu mă încălzeşte cu nimic. A fost o perioadă în care un "te iubesc" nenorocit a reuşit să mă făcă să port nişte ochelari prin care totul se vedea atât de roz. Uram rozul, dar lumea văzută în stilul acela nu mă deranja. Din fericire am ieşit din transă repede, mi-am dat ochelarii jos şi m-am dezintoxicat de falsitatea acelui roz stupid care a fost înlocuit de vechiul gri, care mă iubea atât de mult încât mi-a promis să nu mă mai părăsească curând (nu cred în promisiuni, pentru mine nici promisiunile nu au valoare pentru că nu sunt altceva decât nişte cuvinte ... dar, atâta timp cât acest gri e îndrăgostit de mine şi mă vede în roz e un fel de căţeluş care îmi inspiră încredre). Şi aşa, astăzi când respir aer proaspăt mi se par atât de superficiale şi lipsite de semnificaţie, atât de depăşite aceste două cuvinte încât mă dezgustă, îmi stau în gât de câte ori le aud când trec pe stradă sau când mă uit la filme. De ce? Simplu! Dragostea înseamnă mult mai mult decât două cuvinte atât de comune şi insipide ... dragostea face ca lucrul iubit să fie atât de al tău, atât de legat de tine încât un "te iubesc" care poate fi spus de oricine, în orice context poate să-ţi pară o jignire, un sacrilegiu.
Încă ceva, mi-am dat seama că de multe ori vorbim doar de dragul de a vorbi, fără să ştim ce spunem sau mai bine zis fără să ne pese ce spunem. Vorbitul e un fel de tic. De exemplu, câte dintre persoanele care te întreabă "ce faci?" crezi că aşteaptă cu adevărat un răspuns? Câte dintre persoanele cărora le vorbeşti te ascultă cu adevărat?

Sunt curioasă cum îşi imaginează că sunt eu, dincolo de cuvinte acele persoane care îmi citesc articolele fără să mă cunoască personal (dacă vreţi, îmi puteţi răspunde prin comentarii)

Deci ... Declar război cuvintelor şi nu închei armistiţiu până nu o să reuşesc să mă împac cu gândul că va trebui să-mi exprim eu gândurile cele mai profunde, cele mai importante cu nişte cuvinte nenorocite pe care dacă le-aş pune în altă ordine aş putea să scriu un pamflet, cuvinte care au fost şi vor fi folosite şi de acum în colo în scopuri banale şi superficiale de oricare dintre noi.

joi, 7 aprilie 2011

Îndreptar pătimaş (E.M. CIORAN)

"Eu ştiu că undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu-mi trebuie urechi ascuţite pentru subtile chinuri, nici gust pentru oţetul sângelui, doar tăcerea surdă în care se înfiripă un văicărit prelung. Atunci cunosc primejdia. Şi cum mă întorc spre Răul despotic şi umilitor, el se ridică în văzduh, în creier, în ziduri - divinitate subită, aspră şi ruinătoare.
Stai încremenit şi-aştepţi. Te aştepţi. Dar ce să faci cu tine? Ce să-ţi spui, împrejmuit de-atât nespus?
Ce trece prin tăcere? Cine trece? E răul tău trecînd prin tine, în afară de tine, e-un pretutindeni al tainei tale negative.
Să te gândeşti spre ce vei fi? Regretele tale n-au viitor. Şi nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai ai loc, în timp zace groaza.
Şi atunci pleci. Plecînd te uiţi. În mers eşti altul şi fiind - nu mai eşti."
Emil Cioran - "Îndreptar pătimaş"

*Nu-mi vine să cred cât de mult mă regăsesc în acest fragment. De momentele mele de tăcere mă tem cel mai mult, pentru că ştiu atât de bine ce pot să facă ele din mine, în ce pot să mă transform. Mi-aş fi dorit să nu ştiu. Mi-aş fi dorit să fiu mai proastă şi să nu-mi pot pune atâtea întrebări. La dracu' cu modestia. Mi-e tot mai greu să mă lupt cu demonii mei interiori. Momentele de tăcere devin tot mai insuportabile.
Citind cartea asta încep să cred că nu sunt şi că nu am fost nebună dar probabil sunt mult mai ciudată decât mă consideră lumea.
Mi-e groază de momentul de tăcere care va urma după ce voi termina cartea. În ce o să mă tansform?

#edit, după câteva zile. Într-un fel, tot din seria asta:
Fiecare scrie, nu pentru că vrea, ci pentru că nu poate altfel.(Octavian Goga)

marți, 5 aprilie 2011

Mister [II]

Misterul e unul dintre acele lucruri care fac ca lumea din jurul nostru să fie mai frumoasă şi totodată mai suportabilă pentru că datotită lui mereu există ceva incredibil care aşteaptă să fie descoperit, mereu există ceva la care poţi să visezi.

Imaginaţi-vă cât de banală şi fără sens ar fi viaţa dacă am şti totul despre cel de lângă noi, tot ce urmează să se întâmple, mă rog, tot ce ar fi de ştiut . Ce am mai putea face? Ce noutăţi am mai putea aduce? Nu ai putea fi primul care vede ceva, care înţelege sau care descoperă ceva. Toţi ar vedea lumea exact aşa cum ai vedea-o şi tu. Am fi doar nişte marionete, nişte actori nenorociţi cărora în momentul în care s-au născut li s-a pus în faţă un scenariu pus la punct până la ultimul detaliu, un scenariu în care nu pot să schimbe nimic şi nu au de făcut nimic altceva decât să îl respecte. Misterul este cel care te condamnă la libertate, este cel care îţi oferă mereu posibilitatea să descoperi ceva nou şi să fi surprins sau dezamăgit de ceea ce vezi, să ai sentimente şi să-ţi formezi o personalitate, să te reinventezi reinventând şi redescoperind lumea în fiecare zi, îţi dă un motiv bun ca să-ţi doreşti să te apropi de cineva, să-l cunoşti, îţi oferă posibilitatea de a visa şi de a greşi. Misterul îţi dă speranţă, speranţa că va fi mai bine. Speranţa că totul are un sens. Speranţa că există ceva după moarte. Îţi oferă libertatea de a interpreta ce ţi se intamplă, de a căuta propriile răspunsuri, şi din moment ce totul e atât de relativ, de instabil îţi oferă libertatea de a crede ce vrei şi îţi permite să abuzezi de dreptul de a te minţi singur, de a te intoxica cu iluzii şi vise.Ai tot timpul ocazia să te redescoperi şi să redescoperi lumea. Ai tot timpul ocazia să faci un lucru nou, să vezi un lucru nou, să-ţi pui întrebări şi să găseşti răspunsuri pe care mai târziu să le poţi contrazice. Misterul te transformă într-un marinar care se aventurează în necunoscut şi care după fiecare zi mai trasează câteva linii pe atlas.

Spuneam că misterul ne fereşte de dezamăgiri, fără mister nu ar mai exista societate, nu ar mai exista nimic pentru că nu am avea pe nimeni. În general oamenii se aproprie treptat unii de alţii şi tot treptat încep şi să se cunoască mai bine, să înţeleagă punctul de vedere al celuilalt şi să afle din ce în ce mai multe lucruri despre el. Imaginează-ţi că într-o lume fără mister în momentul în care ai întâlni pe cineva i-ai cunoaşte toate defectele şi tot trecutul. Te-ai mai putea apropia de el?

Ai în faţă un întreg univers care aşteaptă să fie descoperit, profită de asta. Nu crezi că ar fi timpul să te desparţi de ochii celorlalţi şi să încerci să vezi mai mult cu ai tăi? O să fi surprins de câte lucruri poţi descoperi doar dacă te opreşti pentru o secundă şi priveşte în stânga şi în dreapta. O să descoperi ceva nou în fiecare zi, totul depinde de unghiul din care priveşti.

duminică, 3 aprilie 2011

Oameni şi uşi


Astăzi mi-am dat seama că oamenii seamănă cu uşile lor:
Cu cât sunt mai încuiaţi, cu atât e mai greu să-i faci să-ţi deschidă uşa.
Cu cât sunt mai închişi ca mentalitate, cu atât le ia mai puţin până să-ţi închidă şi uşa în nas.

Dar ...
Uşile le mai poţi deschide, oamenii nu.
Uşile le poţi schimba, mentalitatea majorităţii nu prea.

Concluzie:
Decât să fiu unul dintre oamenii care mi-au închis astăzi uşa în nas dând dovadă de ignoranţă şi prostie dusă la extrem aş prefera să fiu o uşă.