joi, 17 februarie 2011

Fericirea ... unde e?


De câteva zile am luat-o razna rău de tot. Nu mai sunt în stare să fac nimic, îmi repet întruna că nu am nimic dar nopţile în care nu pot să dorm şi stau ascultând muzică şi holbându-mă la tavan spun cu totul altceva. Simt că pierd ceva din mine, din cine obişnuiam să fiu, în fiecare zi când încerc să-mi regăsesc fericirea pentru că deja mă dezgustă zâmbetul ăsta (dacă se poate numi aşa) şters, ofilit pe care mă tot chinui să-l afişez.
Răscolindu-mi amintirile, încercând să înţeleg ce caut, am început să fac o comparaţie între cine sunt şi cine eram şi m-am lovit din nou de defectele şi de greşelile mele, care orice am încercat să fac încă mă mai urmăresc. Mi-am dat seama că nu mai ştiu să iubesc sau să urăsc, să-mi fac planuri sau măcar să mă bucur de prezent, nici măcar nu mai ştiu să visez, încotro ar trebui să merg şi ce ar trebui să fac.
Şi ce am rezolvat?Unde am ajuns? Am pierdut timpul regretând timpul pierdut (paradoxal,nu?), transformând amintirile frumoase în coşmaruri şi regretând lucruri pe care oricum nu mai pot să le schimb. Cât despre fericirea aia pe care o tot caut ... unde e? sau mai bine zis, ce e? Ciudat, îmi amintesc atât de limpede de un copil care făcea ca fiecare zi să fie specială, vedea în fiecare lucru ceva deosebit şi era atât de uşor să-i smulgi un zâmbet pentru că pentru el fericirea era ceva atât de natural încât o vedea în orice, de la ploaia care bătea în geam în nopţile călduroase de vară şi animalul care doarme afară pe prag până la necunoscutul din parc la care a ajuns mingea din întâmplare şi care i-a înapoiat-o zâmbind. Sunt eu? Dacă nu, atunci cine e?Şi eu ... eu cine sunt?

7 comentarii:

Iulia A. spunea...

Nu se vede că e un post scris de ciudă că nu mai poți scrie! :) Felicitări! Îți împărtășesc sentimentele... Nu sunt inspirată acum, tocmai am venit de la Late unde am spart un bol de sticlă pe care mi l-am pus în cap, am mâncat spaghete „crude”, mi-am „decorat” părul cu ele, am plâns ca proasta, am fumat ca turcul și am dansat pe Menaito, după care am făcut un karaoke de toată frumusețea... Plus că am mâncat din sanwichur-ile alea grozave ale lui Dan! Mă rog, știi tot. Ne vedem deseară, mai am aproximativ 9 ore...

Cristiana spunea...

Se vede, m-am enervat atat de tare pentru ca nu sunt in stare sa scriu ceva despre fericire de la un moment dat nu mai puteam lega doua cuvinte cum trebuie ca sa formez o fraza (exagerez, dar oricum nu reuseam sa scriu ceva pana la capat si sa-mi exprim cat de cat ideile) si pana la urma enervandu-ma pentru ca ma enervez aiurea a iesit postul asta.

Zici ca iti astepti condamnarea la moarte, Iulia. Gandeste-te cat de alcoolizata vei fi maine la ora asta... iti garantez ca va fi un chef in toata regula: gratar, muzica, bautura buna, oameni faini... S

Serafina spunea...

Îmi place cum nu poţi scrie. Şi eu am această problemă după cum şti deja. Ideea centrală este, cel puţin în ceea ce mă priveşte, că de fapt n-am chef să scriu şi atunci nici nu mă pun la calculator să încerc. În momentul în care o voi face voi scrie ştiu sigur. În ceea ce priveşte fericirea şi unde este ea, îţi pot spune sigur că ea există, dar este relativă şi trecătoare, ea există în tine, în mine, în sufletul fiecăruia, dar depinde în mod absolut de buna noastră vrere. Vrem oare să fim fericiţi, să simţim exaltarea aceasta care este fericire mai mult timp decât câteva secunde, sau de fapt fericirea ne oboseşte atât de mult încât după câteva clipe avem nevoie de o eternitate de clipe de odihnă? Nu ştiu cum Dumnezeu am ajuns din nou la timp, la clipe sau eternităţi. Se pare totuşi că Tovarăşu ne influenţează sau poate de fapt suntem noi fiinţe condamnate să nu putem să ne sustragem timpului şi curgerii lui. Unde este fericirea? şi ce este ea? sunt de fapt întrebările cheie. Să mă întorc la ele. Dar poate mai importantă este întrebarea :Vreau să fiu fericită? sau mă plictisteşte această stare? Mă oboseşte şi de aceea prefer să nu o caut, să nu o simt? Nu ţi se pare că fericirea depinde în mod absolut de clipă aceasta şi este atât de efemeră şi fără substanţă? Eu personal pot fi fericită aproape de fiecare dată când îmi propun acest lucru, şi am astfel de stări de cele mai multe ori fără nici un motiv exterior. Singurul motiv pentru care sunt fericită este pentru că aşa vreau eu. Ai încercat vreodată?

Cristiana spunea...

Am incercat. Mi-a mers, pentru o perioada ... dar daca as fi fericita tot timpul, adica daca fericirea ar fi normalitate nu s-ar mai putea numi fericire pentru ca nu mai e nimic special in starea asta. Mai am multe de spus dar iar intam in discutii interminabile à la Tovarasu' (apropo, iar a ales el tema cercului?) si mai bine le contiunam in seara asta in timp ce facem gratarul ala la mine in garaj :)

Serafina spunea...

Da, el a ales tema, dar de la Big Bang la facerea lumii si Existenţa sau ne-existenţa lui Dumnezeu este doar un pas, ca de la dragoste la ură, aşa că tema se poate extinde până unde vrem noi.

Iulia A. spunea...

Super, imi place! Tin sa va anunt din ora de TIC ca Tovarasu' nu vine azi, e in faza incipita de gripa si zice ca nu are voie sa se plimbe. (il inteleg, de altfel, de ce ar veni la cerc cand poate sta in fata televizorului cu un "sirop de brad" in mana?). Oricum, sper sa decurga mai bine discutia din seara asta :)

Cristiana spunea...

mă gândeam că el nu se poate răci... o să-i simt lipsa :)

Trimiteți un comentariu