duminică, 20 februarie 2011

Între vis şi realitate


Ciudat, am vorbit despre iluzii destul de mult în ultimul timp aproape în fiecare post, dar niciodată nu am încercat să vorbesc şi despre rostul viselor în viaţa noastră.
Mi-a spus un prieten acum ceva timp că sunt irealistă, eu am preferat să cred că sunt doar visătoare. Dacă stăm să analizăm mai bine lucrurile toţi suntem irealişti într-o anumită măsură pentru că fiecare dintre noi percepe altfel realitatea, înţelege altfel lucrurile care se întâmplă în jurul lui şi nici unul nu are dreptate deoarece fiecare percepe realitatea într-un mod subiectiv. Mi se pare o prostie să-l numeşti irealist pe cel de lângă tine doar pentru că el nu vede lucrurile aşa cum le vezi tu. Cu toate că părerile voastre sunt contradictorii, poate că şi el are dreptate. Imaginează-ţi o lume în care toţi ar gândi ca tine ... cui i-ai cere sfaturi? cum ţi-ai alege prietenii? Aşa fiecare gândeşte cum vrea,trăieşte cum vrea(sau cum poate) în propria lui "realitate", cu problemele, dorinţele şi visele lui. Nu crezi? Gândeşte-te la religie. Poţi să crezi sau să nu crezi că există ceva mai mare care ne-a creat şi care stă acolo sus şi vede tot ce facem. Au fost şi sunt multe religii şi fiecare L-a descris altfel şi a venit cu un alt punct de vedere. Care dintre toate aceste religii e cea reală? Nu avem de unde să ştim, dar fiecare alege să creadă sau nu în ceva în funcţie de nevoi şi de dorinţe sau pur şi simplu pentru că aşa l-au dresat părinţii şi societatea. Realitatea e aceeaşi oriunde şi pentru oricine dar nimeni nu o cunoaşte şi de asta fiecare îşi construieşte un fel de realitate proprie.
Acum că am lămurit cum (cred) că stă treaba cu realitatea, ajungem la vise şi la rolul lor. Aici ţin să subliniez vorbele lu' nea' Freud:
Omului îi trebuie un vis ca să suporte realitatea.
Eu cred că omul are nevoie în permanenţă de vise. Realitatea(aia autentică) e dură cu toţi, nu contează că eşti frate de cruce cu Becali sau cerşeşti la colţ de stradă, tot ai probleme, tot îţi faci griji şi te loveşti de tot felul de situaţii şi de oameni în fiecare zi. Eu am norocul să fiu genul de persoană care în general ştie când trebuie să vadă lucrurile aşa cum sunt şi de obicei profită de fiecare moment în care îşi permite să viseze. Mă gândesc că ar fi foarte greu să te confrunţi în fiecare zi cu partea întunecată a lucrurilor, să vezi în fiecare moment partea goală a paharului şi să te gândeşti mereu la consecinţele greşelilor făcute, la eşecuri. De câte ori simt că nu mai fac faţă mă închid în casă şi scriu, citesc sau ascult muzică ... pur şi simplu evit orice contact cu lumea de afară. Mă trezesc din somn doar ca să îmi pot continua visele. Şi îmi e bine. Exist doar eu şi gândurile mele, nu e nimeni acolo ca să îmi poată întrerupe ideile sau să mă judece. Pot să-mi pun problema în toate felurile posibile până ajung la o concluzie acceptabilă iar pe urmă, după ce termin cu toate astea îmi e mult mai uşor să iau decizii şi să-mi rezolv problemele.

joi, 17 februarie 2011

Fericirea ... unde e?


De câteva zile am luat-o razna rău de tot. Nu mai sunt în stare să fac nimic, îmi repet întruna că nu am nimic dar nopţile în care nu pot să dorm şi stau ascultând muzică şi holbându-mă la tavan spun cu totul altceva. Simt că pierd ceva din mine, din cine obişnuiam să fiu, în fiecare zi când încerc să-mi regăsesc fericirea pentru că deja mă dezgustă zâmbetul ăsta (dacă se poate numi aşa) şters, ofilit pe care mă tot chinui să-l afişez.
Răscolindu-mi amintirile, încercând să înţeleg ce caut, am început să fac o comparaţie între cine sunt şi cine eram şi m-am lovit din nou de defectele şi de greşelile mele, care orice am încercat să fac încă mă mai urmăresc. Mi-am dat seama că nu mai ştiu să iubesc sau să urăsc, să-mi fac planuri sau măcar să mă bucur de prezent, nici măcar nu mai ştiu să visez, încotro ar trebui să merg şi ce ar trebui să fac.
Şi ce am rezolvat?Unde am ajuns? Am pierdut timpul regretând timpul pierdut (paradoxal,nu?), transformând amintirile frumoase în coşmaruri şi regretând lucruri pe care oricum nu mai pot să le schimb. Cât despre fericirea aia pe care o tot caut ... unde e? sau mai bine zis, ce e? Ciudat, îmi amintesc atât de limpede de un copil care făcea ca fiecare zi să fie specială, vedea în fiecare lucru ceva deosebit şi era atât de uşor să-i smulgi un zâmbet pentru că pentru el fericirea era ceva atât de natural încât o vedea în orice, de la ploaia care bătea în geam în nopţile călduroase de vară şi animalul care doarme afară pe prag până la necunoscutul din parc la care a ajuns mingea din întâmplare şi care i-a înapoiat-o zâmbind. Sunt eu? Dacă nu, atunci cine e?Şi eu ... eu cine sunt?

marți, 8 februarie 2011

Relaţiile dintre oameni


Te-ai întrebat vreodată cine a fost lângă tine mereu atunci când ai avut nevoie? Cine încearcă să îţi arate drumul cel bun? Cine a rămas lângă tine atunci când toţi au început să plece? Cine e acolo să-ţi spună că va fi bine când ţi-e foarte greu? Cine ţi-a fost alături chiar şi atunci când te-ai înjosit atât de mult şi ţi-ai fi dorit să nu te vadă nimeni în starea în care erai, dar într-un final le-ai mulţumit pentru că au fost acolo şi pentru că ai avut pe umărul cui să plângi şi le promiţi că nu o să te mai vadă aşa niciodată? La cine te gândeşti înainte să cazi? Cine te face să te răzgândeşti atunci când eşti pe marginea prăpastiei şi fiecare bucăţică din tine îşi doreşte să se arunce, să renunţe? Şi dacă totuşi cazi, cine o să te prindă?
Eu n-am găsit încă o astfel de persoană şi am impresia că acel cineva care ar trebui să facă toate astea nu are cum să fie uman deşi am momentele mele în care mi-aş dori să am pe cineva care să fie răspunsul la măcar jumătate dintre aceste întrebări, să nu mă mai pot simţi atât de singură. Poate sună stupid, dar mă simt singură indiferent cine sau câte persoane sunt lângă mine. Suntem atât de singuri, deşi avem iluzia că trăim împreună şi suntem dependenţi de această iluzie deoarece toţi avem nevoie de cineva care să ne suporte, să ne fie alături şi să ne asculte bazaconiile măcar pentru un timp, încercăm să umplem acel gol pe care cred că toţi îl simţim la un moment dat, golul acela care ne face nefericiţi pentru că ne simţim singuri, inutili şi care ne spune că lipseşte ceva din viaţa noastră şi că trebuie făcut ceva. Atunci apelăm la ceilalţi, încercăm să ne lipim de sufletul lor şi încercăm să ne convingem că totuşi nu suntem singuri pentru că sentimentul de singurătate dispare atunci când începi să te simţi iubit,apreciat şi înţeles. Cred că fiecare se gândeşte cel mai mult la propria persoană şi nu neaparat pentru că este egoist, orgolios, narcisist şi mai ştiu eu cum ci mai degrabă pentru că altfel nu se poate supravieţui în lumea asta defectă. Toţi avem nevoie de atenţie, toţi avem nevie să ne simţim iubiţi şi apreciaţi şi să vedem că părerea noastră sau starea noastră de spirit contează pentru ceilalţi şi când nu mai primim ce vrem ne refugiem în altă parte. Viaţa nu e doar o glumă, nu e doar un joc şi mai mult decăt orice avem nevoie de cineva care să fie acolo şi atunci când începe furtuna nu numai când e soare şi voie bună. De aceea cred că viaţa e ca o călătorie cu trenul, o călătorie în care eşti singurul care are bilet şi de aceea de cele mai multe ori tu decizi cine urcă, cine coboară şi cine rămâne şi astfel, în permanenţă oamenii se vor schimba între staţii şi tu vei fi singurul care va merge de la începutul până la capătul liniei.

duminică, 6 februarie 2011

Toate drumurile duc la Roma?!

A fost o excursie foarte ciudată şi neconvenţională, ca să-i zic aşa. Pentru cine nu ştie, zborul a fost anulat. Am stat prin aeroportul din Cluj cam 8-9 ore(cam de pe la 6 dupămasa până la 2 dimineaţa) ore unde am îndurat foame, frig şi plictiseală:

Image and video hosting by TinyPic

(poză făcută într-un moment în care eram foarte nervoşi pe cei de la Wizzair, nişte adevăraţi nesimţiţi!)

Apoi am găsit soluţia salvatoare: să mergem cu autocarul. L-am sunat, am făcut cam 20 de ore cu el până în Roma (de pe la 2 dimineaţa până pe la 10 seara). Pe drum altă foame, alte griji.

Deci, aveţi grijă ce drum alegeţi pentru că nu toate duc la Roma! De exemplu, dacă vreţi să zburaţi cu Wizzair bag mâna în foc că nu ajungeţi şi în plus e foarte posibil să nu primiţi banii daţi pe bilete înapoi.

Roma este un oraş foarte frumos aş putea să spun că este mult prea frumos pentru oameni. M-am distrat ... deşi am crezut că mor de cald sau de la durerile de picoare provocate de fuga nebună după profu'. Am mâncat cea mai buna pizza şi cea mai bună îngheţată, spaghetele nu prea m-au impresionat. Am avut nişte colege de cameră foarte tari, au fost multe faze amuzante gen: telefoane de la recepţie, era să iau bătaie pentru că ţin becul aprins, încurcam autobuzele şi ne urcam şi ne coboram de câteva ori până să-l găsim pe ăla bun, întâlniri cu alţi români, negrii care vindeau huş-huşuri şi multe altele pe care nu mi le pot aminti acum.

Despre zilele petrecute prin Roma o să vorbesc mai mult probabil într-un articol pentru revista Metamorfoze, o să-l postez după ce apare revista dar o să pun nişte poze, în schimb.

Hotelul:
Image Hosted by ImageShack.us

Vaticanul:
Image Hosted by ImageShack.us
Image Hosted by ImageShack.us
Image Hosted by ImageShack.us
ce m-a impresionat:
Image Hosted by ImageShack.us
+ Capela sixtină, unde nu am avut voie să fac poze.
De pe San Angelo, de unde se vede cea mai faină privelişte:
Image Hosted by ImageShack.us
Image Hosted by ImageShack.us
Image Hosted by ImageShack.us
Image Hosted by ImageShack.us


Colosseum:
Image Hosted by ImageShack.us
Image Hosted by ImageShack.us
Image Hosted by ImageShack.us

Moise, de Michelangelo:
Image Hosted by ImageShack.us

ceva ce m-a amuzat teribil:
Image Hosted by ImageShack.us


Şi, ca bonus ... mai ţineţi minte articolul meu despre moarte? Acum pot să mor liniştită pentru că am întâlnit o moarte cu personalitate:
Image Hosted by ImageShack.us

la desperţire, i-am arătat afecţiune şi drept mulţumire l-am sărutat pasional(prin mască, evident):
Image Hosted by ImageShack.us