duminică, 30 ianuarie 2011

Despre moarte


Uite, asta mă preocupă de ceva timp. E peste tot în jurul nostru, unii o văd şi alţii nu. Mă obsedează, mă face să fiu extrem de curioasă şi de interesată. O urăsc şi o admir, o evit şi o aştept. De fapt ... în morţii ei, vreau s-o condamn la viaţă ... poate aşa îmi va fi mai uşor să o înţeleg, să-mi bat joc de ea aşa cum ea îşi bate joc de tot ce iubim, de tot ce preţuim. Vreau s-o văd rănită, s-o văd înjosită, să o văd suferind. Vreau s-o văd trăind şi mai presus de toate vreau s-o văd murind şi fac pariu că nu ar putea muri zâmbind mai ales dacă ar fi conştientă că sunt atâtea lucruri pe care nu le-a făcut încă şi pe care nu le-a încercat, vreau s-o văd cum se înjoseşte atunci când se sună de ieşire pentru nişte amărâte de minute, care acum înseamnă atât de puţin pentru ea. Dar nu pot ... şi mi-e ciudă pentru că ea face regulile jocului şi de asta nu pierde niciodată şi oricum ea nu are niciodată nimic de pierdut. Ea e singura care poate avea pe oricine ... pentru totdeauna. E definitivă şi ireversibilă, poate asta ne sperie cel mai tare deşi cred că pentru unii dintre voi să fi mort ar fi foarte plăcut: ai atâta timp la dispoziţie ca să nu faci nimic! (pe bune, nu faceţi asta toată ziua?). Sunteţi mulţi care aţi putea fi buni tovarăşi cu ea, aşa cum este acum. Mie mi se pare searbădă, prost gândită sau cel puţin prost făcută. Eu sunt genul de om care preferă să nu-i judece pe alţii şi nu suport să fiu judecată de cineva care n-a fost în situaţia mea şi care nu are nici o idee cum mă simt. Urăsc gândul că într-o zi Moartea o să mă judece şi o să mă condamne şi nu are nici o idee ce am fost eu înainte, prin ce am trecut, cât am fost de fericită sau cât de greu mi-a fost în unele momente. Pentru ea o să fiu un fel de obiect pe care ori şi-l doreşte, ori consideră că nu mai poate fi folosit şi cineva trebuie să scape de el.

P.S. Nu o să mai scriu nimic până duminică probabil, plec în vacanţă în Roma. Să-mi ţineţi pumnii să nu mi se prăbuşească avionul sau să nu mă întâlnesc cu vreun italian nebun pe acolo pentru că vreau ca Moartea să aibă puţină personalitate când o fi să ne întâlnim :)) .

Jurământ vieţii

Niciodată nu te voi trăda de tot; deşi te-am trădat şi te voi trăda la fiecare pas;
Când te-am urât, nu te-am putut uita;
Te-am blestemat, ca să te suport;
Te-am refuzat, ca să te schimbi;
Te-am chemat şi n-ai venit; am urlat şi nu mi-ai zâmbit; am fost trist şi nu m-ai mângaiat. Am plâns şi nu mi-ai îndulcit lacrimile. Deşert ai fost rugăminţilor mele, mormânt glasului meu. Tăcere fost-ai chinurilor si pustiu singurătaţilor mele. Ucis-am în gând întâia clipă a vieţii şi fulgrat-am începuturile tale. Vrut-am otrava rădăcinilor tale, secetă în fructe, uscăciune în flori şi secarea izvoarelor dorit-a sufletul meu.Dar recunoscător iţi este sufletul meu pentru zâmbetul ce l-a avut doar el şi nimeni altul; recunoscător pentru acea întalnire, de nimeni aflată; acea întalnire nu se uită, ci cu credinţă ascunsă în tine rasună în tăcere, înverzeşte pustiuri, îndulceşte lacrimi şi înseninează singurătăţi.
îti jur că niciodată nu vei cunoaşte marea mea tradăre.Jur pe tot ce poate fi mai sfânt: pe zâmbetul tău, că nu mă voi desparţi de tine.
(fragment din Cartea Amagirilor de Emil Cioran)

miercuri, 26 ianuarie 2011

House MD

Una dintre marile tragedii ale vieţii - mereu ceva se schimbă.
(Dr. House)

duminică, 23 ianuarie 2011

Iluzii


Analizând ce mi se întâmplă în ultima vreme am ajuns la concluzia că tot ceea ce ştii despre un anumit lucru poate fi o iluzie. Toţi vedem lumea într-un mod destul de subiectiv dar în acelaşi timp foarte diferit faţă de cel de lângă noi. Putem să ne uităm amândoi la acelaşi lucru şi să înţelegem chestii total diferite. Depinde mult şi de starea de spirit, de ce te preocupă şi ce sentimente te stăpânesc în acel moment. Şi am început să pun cap la cap anumite întâmplări şi să găsesc nişte răspunsuri. Întrebările erau: cum poate un prieten, după ce a fost atâta timp lângă tine să te lase baltă? Cum poate apărea aşa dintr-o dată indiferenţa unora? ş.a.m.d. Răspunsul e simplu: totul poate fi o iluzie, chiar şi oamenii pe care îi vezi lângă tine ... poate ei nu sunt acolo, poate tu îi forţezi să fie, tu îi bombardezi cu problemele tale şi cu chestiile care te deranjează şi pe care vrei să le spui cuiva. E foarte posibil ca ei să nu fie acolo, dar tu să-i vezi pentru că ştii că ai nevoie de ei ca să treci peste anumite lucruri. Şi îţi pui toate speranţele în ei fără să te gândeşti prea mult ce faci şi eşti dezamăgit de fiecare dată. Mai bine deschide ochii şi uită-te bine care e lângă tine pentru că aşa vrei tu şi care e lângă tine pentru că îi pasă, pentru că vrea să-ţi fie bine. S-ar putea să te doară ce o să vezi dar e mult mai bine să ştii în cine poţi avea încredere şi în cine nu din timp. Adevărul doare o singură dată, minciunile dor toată viaţa.

joi, 20 ianuarie 2011

Ce se întâmplă cu mine?

Asta mă întreabă toată lumea. Asta mă întreb şi eu. M-au sunat nişte prietene să mă ieie la întrebări, de ce mă îndepărtez, de ce mă port în felul în care am ajuns să mă port. M-am schimbat, m-am schimbat mult. M-am săturat să fiu rănită, m-am săturat să sufăr şi să văd că toţi sunt gata să plece, aşteaptă doar ocazia potrivită. Şi după multe nopţi în care m-am holbat la tavan şi m-am întrebat obsesiv "DE CE?" am ajuns la concluzia că ar fi mai bine să nu-mi mai pese, să o las mai moale şi să iau distanţă, măcar până îmi revin puţin. M-am săturat să simt cum mă pierd încercând să găsesc ziua de mâine. M-am săturat să mă lovesc în fiecare zi de indiferenţă, de măşti, de falsitate şi de uitare. M-am săturat să fiu eu cea care plânge. S-a terminat cu fata bună pe care o ştia toată lumea ... Sufletul meu îngheaţă câte puţin în fiecare zi şi nu am nici un suflet cald lângă mine care să topească gheaţa. Am încercat să le explic toate astea, am încercat să le spun ce mă apasă şi ce mă face să fiu aşa cum sunt. Le-am spus că fac mari eforturi să mă deschid din nou, să fiu ca înainte măcar cu cei dragi ... dar uite că nu mai pot. Am nevoie de o pauză, am nevoie de mine în primul rând pentru că-mi dau seama că numai eu pot face ceva în privinţa asta, numai eu pot să mă scot din starea asta. Ceilalţi sunt atât de preocupaţi să lupte ca să le fie lor bine că nici nu se mai uită în stânga şi în dreapta. M-am obişnuit cu ideea şi mi-am dat seama că ar fi cazul să mă mai gândesc şi la mine, pentru că dacă n-o fac eu nu o să o facă nimeni sau când o să o facă, o să fie târziu. Nici măcar nu au stat până la capăt să asculte ce am de spus şi au început să mă acuze, să dea vina pe egoismul meu şi pe Flavia,zicând că din cauza ei am devenit eu aşa negativistă. În momentul următor le-am închis telefonul. Nu perimt nimănui să se lege de Flavia şi motivul e unul singur: nu contează dacă în sufletul meu e plină furtună sau tocmai a răsărit soarele, ea e acolo, lângă mine, gata să mă asculte şi să mă sprijine. E sufletul meu geamăn. E singura persoană din viaţa mea care-mi dovedeşte că-şi merită locul acela special pe care-l are în sufletul meu ... restul... dacă spun că sunt dezamăgită şi vreau să fiu singură pentru un timp, pentru că nimeni nu mă poate ajuta, în secunda următoare pleacă...nu rămân nici măcar nu ascultă ce am de spus până la capăt.

De asta aleg să nu vă mai cer nimic. Doar linişte. Şi să mă lăsaţi singură cu gândurile mele, măcar pentru un timp.

luni, 17 ianuarie 2011

Din învălmăşeala gândurilor mele ...

(adică direct din jurnal)
Dată? Nu mai ştiu ce dată e ... văd doar cum trec zilele una câte una fără nici un sens şi nici măcar nu îmi mai pasă ce dată e din moment ce toate seamănă atât de mult între ele. M-am dat peste cap rau de tot de ceva vreme, pur şi simplu nu mai am noţiunea timpului şi nu mai pot să dorm. Ceasul îmi arată 03:10 ... şi sinceră să fiu acum nici nu ştiu dacă-l mai cred. Încă mă întreb... chiar are viaţa asta un sens? De 16 ani tot îmi caut un loc, un scop. Uneori pot să mă mint că am unul dar nu azi, nu la ora asta ... azi simt că nu se mai poate aşa. De fiecare dată când am ajuns să mă întreb ce vreau mi-am dat alt răspuns... şi pentru ce? să mă-nvârt aşa toată viaţa în jurul cozii? Toţi sunt atât de siguri pe ei şi ştiu ce vor, ce au de făcut şi eu.. eu mă pierd în labirintul gândurilor şi în calcule şi niciodată nu reuşesc să ajung undeva. Ce am făcut pâna acum? Am greşit mult şi de câteva ori am luat-o de la capăt. De câteva ori pentru că niciodată nu am fost în stare să pun punct cum trebuie .. sau când trebuie. I-am lăsat să mă privească cu dispreţ, i-am lăsat să râdă cât vor, arunce cu ce vor .Ştiu cum e să fii oarbă ... sau surdă dar MUTĂ nu ştiu cum ar trebui sa fiu pentru că nu am fost niciodată, nu am putut ... Nu pot să nu spun cuiva sau să nu scriu undeva ceva despre ce mă doare şi NICIODATĂ nu am permis cuiva să-şi şteargă picioarele pe cuvintele mele pentru că ele sunt treptele de lemn ale unui castel placat cu marmură înauntru!

luni, 10 ianuarie 2011

Despre măşti

Oamenii sunt cei care vor să te urâţească, sau urâţenia e în tine şi îi iei pe ei ca pretext?(Constantin Noica )

Îmi plăcea să fiu înconjurată de cât mai multe persoane, să mă plimb şi să cunosc cât mai mulţi oameni iar acum prefer să stau singură, în casă, să nu ştiu de nimeni şi nimeni să nu ştie de mine. Mai nou şi atunci când mai e cineva lângă mine şi aud cum şi ce vorbeşte parcă e prea mult. Toţi poartă atât de multe măşti, au atât de multe feţe pe care le afişează cu atât de multă nonşalanţă. Pur şi simplu m-am săturat, mă simt sufocată de atâta falsitatea şi laşitatea. Da, laşitate ... pentru că nu au curajul să arate cine sunt ei cu adevărat ... le e teamă că vor fi respinşi, că vor fi vulnerabili şi nu îşi vor mai putea atinge scopul pentru că toţi au un scop ... dacă nu existau scopurile, măştile nu aveau nici un rost. Nu pot să nu mă întreb ... cum aţi arăta dacă v-aţi da jos măştile, oare în interior sunteţi chiar atât de hidoşi şi de respingători cum vă consideraţi sau cel puţin cum îmi lăsaţi impresia? Cum ar fi lumea dacă fiecare şi-ar trăi propria lui viaţă, şi-ar juca rolul într-un film regizat de propria conştiinţă? Oare voi sunteţi conştienţi de măştile pe care le purtaţi sau v-aţi obişnuit atât de mult să trăiţi aşa, cu ele încât totul vi se pare absolut normal?Trăim într-o lume întoarsă pe dos. O să dureze ceva timp până o să reuşesc să ignor şi acest aspect(daca o sa reuşesc) dar până atunci pentru mine nu există decât vreo 3-4 persoane pe care le pot numi prieteni pentru că în faţa lor mă pot deschide fără să mă lovesc de un zid de gheaţă şi pentru că simt că lor chiar le pasă.

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Generaţie pierdută


Mi-am amintit de un text cu care am făcut cunoştinţă la proiectul "Încotro", care a fost la noi la liceu acum câteva săptămâni. A fost una dintre cele mai faine experienţe din viaţa mea, am cunoscut nişte oameni minunaţi şi am învăţat multe chestii ... m-am schimbat destul de mult după proiect, pot să spun că acum măcar am o idee legată de viitorul meu, de am de gând să fac îm viaţă. Dacă o să aveţi ocazia să participaţi la o activite organizată de "Şcoala pentru viaţă" să nu o rataţi!

n-o mai lungesc ... termin pe urmă ce am de spus...


Generaţie Pierdută
(de Jonathan Reed)

Sunt parte dintr-o generaţie pierdută
şi refuz să cred că
eu pot schimba lumea
Îmi dau seama că poate sună şocant dar afirmaţia că
"Fericirea vine din interor"
este o minciună, şi
"Banii mă vor face fericit(ă)"
Aşadar, în 30 de ani de acum înainte voi spune copiilor mei că
ei nu sunt cei mai important lucru din viaţa mea
Angajatorul meu va ştii că
Priorităţile mele sunt clare fiindcă
munca
este mai importantă decât
familia
Vă spun ceva
Odată la o vreme
Familiile se întrunesc
dar acest lucru nu va mai fi valabil şi în epoca mea
Aceasta este o societate care se schimbă rapid
Experţii îmi spun că
în 30 de ani de acum,voi celebra împlinirea a 10 ani de la divorţul meu
Eu nu recunosc faptul că
Voi trăi într-o ţară aşa cum mi-o construiesc
În viitor
Distrugerea mediului înconjurător va fi normalitate
Nu se mai poate spune că
Mie şi semenilor mei ne pasă de acest Pământ
Va fi evident că
Generaţia mea este apatetică şi letargică
E nebunesc să presupun că
Există speranţă.

ŞI TOATE ACESTEA SE VOR ÎMPLINI, CU EXCEPŢIA CAZULUI ÎN CARE ALEGEM SĂ LE SCHIMBĂM(invers)

Există speranţă
E nebunesc să presupun că
Generaţia mea este apatetică şi letargică
Va fi evident că
Mie şi semenilor mei ne pasă de acest Pământ
Nu se mai poate spune că
Distrugerea mediului înconjurător va fi normalitate
În viitor
Voi trăi într-o ţară aşa cum mi-o construiesc
Nu admit că
în 30 de ani de acum,voi celebra împlinirea a 10 ani de la divorţul meu
Experţii îmi spun că
Aceasta este o societate care se schimbă rapid
dar asta nu va valabil în epoca mea
Familiile se întrunesc
Odată la o vreme
Vă spun ceva
familia
este mai importantă decât
munca
Priorităţile mele sunt clare fiindcă
Angajatorul meu va ştii că
Jobul nu este cel mai important lucru din viaţa mea
Aşadar, în 30 de ani de acum înainte voi spune copiilor mei că
"Banii aduc fericirea"
este o minciună, şi că
"Fericirea vine din interor"
Îmi dau seama că poate sună şocant
Dar refuz să cred că
Sunt parte dintr-o generaţie pierdută

...revenind la oile noastre, în ultimele zile prin orăşelul meu mic şi aparent liniştit s-au întâmplat nişte chestii şocante destul de bizare. Mi-am dat seama că sunt înconjurată de mulţi oameni(dacă se pot numi aşa) care nu au nici un fel de principii, care pur şi simplu nu ştiu frică de nimic ... sunt inconştienţi... fac tot ce ştiu ca să te rănească, să-ţi facă rău şi de multe ori o fac doar pentru amuzament. M-am scârbit de ei şi cel mai trist e că în loc să se liniştească devin tot mai mulţi şi au tot mai mult chef de scandal. Sunt copii fără viitor, cu părinţi care n-au fost în stare să-i educe sau măcar să-i înveţe care e diferenţa dintre bine şi rău ... şi eu, personal când îi văd mi se face milă ... unicul lor neuron(şi ăla odihnit) şi de părinţi.

duminică, 2 ianuarie 2011

EL

Şi uite că e ora 5 şi iar nu pot să dorm. EL e de vină. Mereu este vorba despre un EL, mai nou. Dispreţuiam total "marţienii" (băieţii) până să apară cineva, exact când îmi era mai greu şi să-mi depăşească toate aşteptările. M-am îndrăgostit ... de felul în care s-a purtat cu mine, de felul în care mi-a vorbit... a reuşi poate, fără să se prindă să-mi vindece rănile făcute de alţi înaintea lui, m-a făcut să şterg cu buretele oarecum dezamăgirile de care am avut parte. Mi-a arătat că băieţii pot fi şi altfel. De asta am eu nevoie, de cineva care să mă iubească şi care să fie acolo când îmi e greu. Nu vreau să fiu sufocată şi să îmi spună că mă iubeşte în fiecare minut (niciodată nu am vrut), vreau să simt asta. Vreau să ştiu că există cineva căruia îi pasă, cineva pe care să mă pot baza. Să simt că tot ce fac are un scop.

Ideea e ... nu ştiu cine eşti ... dar te aştept :)

Am spus deja prea mult .... şi nici aşa nu ajunge.