miercuri, 22 decembrie 2010

22 decembrie 2010

Pot să stau uneori în faţa unui copac cu ochii deschişi şi să-l şi visez în acelaşi timp. Şi să prefer să-l visez. (Nichita Stănescu)

De mult nu am mai avut o zi aşa perfectă. Perfect imperfectă, mai exact. Mi-am omorât singurătatea citind şi ascultând muzică. Nu am vrut să ştiu sau să aud de nimeni. A fost o zi în care nu mi-am mai făcut griji pentru ziua de mâine sau de poimâine, pur şi simplu am vrut să fiu singură cu gândurile şi ideile mele, să mă gândesc la ce vreau, să fac ce vreau, să-mi creez din nou iluzia că eu deţin controlul asupra vieţii mele, că totul depinde de mine. Într-o mare măsură aşa şi e, destinul ţi-l faci tu şi totul depinde de cum alegi să-ţi trăieşti viaţa, cum ştii să iei decizii şi cum judeci lucrurile care ţi se întâmplă. Şi aşa mi-am dat seama că felul meu de a fi mă ajută de fiecare dată să nu intru în depresie. Sunt capabilă să văd partea frumoasă a vieţii, ştiu să visez şi fac asta de câte ori simt că nimic nu merge şi nu ştiu ce să fac, nu am unde să mă duc şi cu cine să vorbesc. Mi-am găsit un fel de refugiu în asta, am ajuns sa-mi creez o lume nouă, cu propriile ei legi şi valori. Şi e foarte bine în ea, acolo mă simt în siguranţă dar o ţin foarte bine ascunsă undeva adânc în sufletul meu. Şi ascunsă va rămâne pentru că, în primul rând, îi ajung furtunile de acolo care de câteva zile nu se mai opresc şi în al doilea rând, nu vreau să-şi bată nimeni joc de ea sau să ajungă ea să-şi bată joc de mine, aşa cum s-a întâmplat cu tot ce am preţuit pâna acum. Asta pentru că oamenii sunt oameni, sau mai bine zis oamenii sunt lighioane şi sunt puţini cei care se mai pot numi oameni, cel puţin pentru mine. Dacă ştiu cum să te distrugă, cu siguranţă o vor face când vor avea ocazia pentru că nu are nici un rost sa loveşti, dacă nu loveşti unde doare cel mai tare. De asta, măcar pentru câteva zile vreau să fiu singură cu mine.


Poemă finală
de George Bacovia

Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu stie nimeni
Ascuns în pivnita adânca, fără a spune un cuvânt
Singur să fumez acolo nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...

Pe stradă urle viata, si moartea
Si plângă poetii poema lor vana...
Stiu...
Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis --
Plumb, si furtună, si pustiu,
Finis...

Istoria contemporană...
E timpul... toti nervii ma dor...
O, vino odată, măret viitor.

Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu stie nimeni
Mâhnit de crimele burgheze, fără a spune un cuvânt
Singur să mă pierd în lume nestiut de nimeni
Altfel, e greu pe pământ...

1 comentarii:

Iulia A. spunea...

Uneori, e așa de bine să fi singur tu cu tine!... Astfel de momente sunt necesare ca să te aduni, ca să mai judeci la rece ce ți s-a întâmplat în ultimul timp, ca să realizezi și să interpretezi anumite lucruri. Și dacă astea nu îți convin și tind să te deprime... le poți visa, cum zicea Nichita Stănescu.
Partea cu destinul... Așa, lanțul deciziilor pe care luăm începând de la o anumită vârstă ne formează destinul. Dar trebuie să ai și ceva experiență ca să știi să iei deciziile potrivite. Aici intervine denumirea de „noroc”, pe care noi toți o folosim ca pe o scuză pentru nereușitele noastre. De altfel, destinul și norocul sunt singurii vinovați pentru ce ni se întâmplă, nu?
Noi ar trebui, de fapt, să conștientizăm faptul că „destinul este propriul nostru caracter”, exact cum spunea Octavian Paler...
Felicitări pentru post!
P.S. ÎMI PLACE ȘI POEZIA LUI BACOVIA, FOARTE BINE ALEASĂ! :*

Trimiteți un comentariu