luni, 25 noiembrie 2013

a little poetry

the crunch
by Charles Bukowski

too much too little

too fat
too thin
or nobody.

laughter or
tears

haters
lovers

strangers with faces like
the backs of
thumb tacks

armies running through
streets of blood
waving winebottles
bayoneting and fucking
virgins.

an old guy in a cheap room
with a photograph of M. Monroe.

there is a loneliness in this world so great
that you can see it in the slow movement of
the hands of a clock

people so tired
mutilated
either by love or no love.

people just are not good to each other
one on one.

the rich are not good to the rich
the poor are not good to the poor.

we are afraid.

our educational system tells us
that we can all be
big-ass winners

it hasn't told us
about the gutters
or the suicides.

or the terror of one person
aching in one place
alone

untouched
unspoken to

watering a plant.

people are not good to each other.
people are not good to each other.
people are not good to each other.

I suppose they never will be.
I don't ask them to be.

but sometimes I think about
it.

the beads will swing
the clouds will cloud
and the killer will behead the child
like taking a bite out of an ice cream cone.

too much
too little

too fat
too thin
or nobody

more haters than lovers.

people are not good to each other.
perhaps if they were
our deaths would not be so sad.

meanwhile I look at young girls
stems
flowers of chance.

there must be a way.

surely there must be a way that we have not yet
thought of.

who put this brain inside of me?

it cries
it demands
it says that there is a chance.

it will not say
"no.

vineri, 11 octombrie 2013

Începuturile studenției și a vieții în Cluj

N-am mai scris de mult. Probabil vă întrebați ce naiba mai fac și ce se mai întâmplă cu mine. Ei bine, probabil ar trebui să încep prin a menționa că mi-am început în mod oficial studenția (sunt studentă la info, la UBB) și oficial, locuiesc în Cluj (cel puțin pe parcursul anului universitar, dar îmi place mult ideea de "m-am mutat", așa că rămân cu ideea și probabil o să mai folosesc expresia asta). Da, a venit momentul mult așteptat în care se presupune că sunt un adult responsabil și pot pleca din casa părinteasca să-mi duc veacul pe altundeva și mă pot descurca cu chestii gen plătitul chiriei, al facturilor, stat la cozi, chestii legate de carduri, amenzi și chestii de-astea complicate pe care le fac adulții. Gândul ăsta mă deprimă într-un fel, deși sunt conștientă că toată faza asta face parte din cursul vieții și toate momentele "de adult" pe care le experimentez erau inevitabile. Da, dar tot îmi place să cred că growing up is a trap.

Ca să vă spun mai multe despre ce mi se întâmplă, sincer nu prea știu ce să aleg să vă povestesc. Totul e foarte nou și promițător, oraș mare, viață nouă, oameni noi, totul e un fresh start, oarecum. Cluj, viață de student și toate clișeele alea pe care probabil le-ați tot auzit. Clujul e un oraș foarte fain și mare, asta-i adevarat, l-am explorat suficient în scurtul timp petrecut aici ca să mă pot surprinde în mod expres cu tot felul de moduri noi și neașteptate de a mă pierde și de a crea situații ciudate și oarecum amuzante. Am primit și o amendă, că tot vorbeam mai sus de amenzi și responsabilități, să-mi fie de bine. În rest, am permanent activitate. Încerc să mă împart între școală și viața socială, oportunități de a face lucruri pe care mereu mi le-am dorit și multe alte chestii tari pe care Clujul și studenția mi le oferă.

Despre facultate pot să spun că nu e ceea ce am crezut eu că e. În anumite privințe e mult mai bine decât speram, iar de anumite aspecte sunt puțin dezamăgită. Multă informație dar și multă libertate. Cursuri drăguțe și interesante, care nici nu simți cum trec, dar și cursuri și momente în care în sală e haos și ce face proful în față pare un joc eșuat de mimă sau pur și simplu cursuri care fac timpul să se încăpățâneze și pur și simplu să refuze să treacă. Fețe somnoroase, transport în comun în stilul "castraveți în borcan", fugit prin ploaie până la facultate, săli pline până la refuz chiar și la cursuri opționale, o masă la cantină like a boss sau o gustare pe fugă care conține clasicii covrigi de la Petru și o cafea amărâtă de la automatul de pe hol, care te mai fură uneori; colegi și oameni, în general, foarte ok care pun într-o lumină comică toate aspectele mai nefericite ale vieții de student ... cam așa aș descrie ce am trăit până acum, în cele două săptămâni pe băncile facultății.

Cam asta cred că e tot, cel puțin momentan. A, cine ți-a spus ca a fi student, și oarecum independent is always fun merită o palmă. Simțeam că trebuie să spun asta.

P.S. Plec peste weekend într-un team building project la Beliș cu Soceitatea Hermes, organizația studenților de la mate-info. Poate o să scriu despre asta când mă întorc :)

luni, 24 iunie 2013

Replici memorabile [partea a IV-a]


Pentru că ultimul articol din seria asta a fost publicat acum ceva timp, am încercat măcar postarea asta să o fac mai lungă. Mulţumiri Iuliei care mi-a mai amintit câteva dintre momentele/replicile menţionate mai jos.

-cum stai cu învăţatul pentru bac?
-numai ieri am pierdut o săptămână.

-de ce studiem radiaţiile X?
-ăăăă ... pentru că intră în programă?

(tot din seria "la şcoală")
-haideţi că avem de recuperat o grămadă.
-Dv. puteţi începe, noi o să vă ajungem din urmă.

-vorbesc trei limbi străine şi pe a patra o fluier.

-ţi-aş da premiul Nobel pentru lasă-mă în pace.

(la cineva acasă, într-un loc strâmt după un chef)
-auzi, eşti drăguţă să ţi tu puţin pereţii pentru mine până mă încalţ?

-asta e o dovada de nesimţire curată.
-eu nu mă simt.
-întocmai.

-unde dragoste nu e ... facem. (poate că e clasică, dar eu am auzit-o recent într-un cadru ciudat şi, sincer, am avut o criză serioasă de râs)

-până şi faţa locului arată mai bine decât faţa ta.

-fly like a woman from my life, bitch!

-eu si iarna sunt penal.

-am avut un moment telepatic.
-cred că vrei să spui telepatetic.

-ce zici, ia bac-ul?
-n-ai auzit că s-a pus pe învăţat?
-la cum o ştiu, mai degrabă s-a pus învăţatul pe ea.

-eşti una dintre acele persoane pe care mi-e mai uşor să le sar decât să le ocolesc. (din seria "are mama o FETIŢĂ")

-ăştia îmi cer o limbă străină.
-scrie şi tu acolo matematică.

-dacă aş avea bani cum nu am ... ai, Doamne!

-putem să vă întrebăm ceva?
-nu mai sunt bilete.
-dar noi avem bilete.
-deci de-asta nu mai sunt bilete.

(din seria "Ăsta-i un bărbat adevărat")
-uită-te la el, ce părere ai?
-vai, m-a impresionat atât de tare şi mi-am dat pantalonii jos cu o aşa viteză de acum sunt undeva la jumătatea drumului spre China.

-ce caută prin sertare?
-dreptatea.

-mă gandesc să-mi mai pun nişte butoane interactive.
-stai, încă vorbim despre tine sau am început să vorbim despre site?

-cateodată eşti mai posesivă ca pronumele.

-dragă, vezi ca te suna anii '90, cred că îşi vor soneria înapoi. (Bogdă într-unul din momentele lui clasice)

-rude recent regăsite?
-nu, suntem rude de mult... (de hăhă)

-asta trebuia să fie o glumă?
-dragă, tu eşti o glumă.

(tot din seria asta:)
-ce glume aveţi în program, nici măcar nu mi se par amuzante.
-păi scopul lor era să ne amuze pe noi, nu pe tine ... şi până acum uite cât de bine funcţionează.

Seria "un cola, vă rog":
-bjjjjţzz un cola vă rog.(într-un local, cineva încercând să ne ia comanda după o palmă telenovelistică)

-o porţie de clătite şi un cola.
-cu ce să fie clătitele?
-cu cola!

KFC:
-ce fel de sos vreţi?
-cola

-ce fel de suc vreti?
-mare.
-nu, de care suc ...
-MARE.
-avem cola, fanta, sprite...
-ăăăă ... cola.


(Într-o excursie, pe la 5 dimineața:)
-auzi, cine-i pretextul aici?

(ținând un discurs despre success, în limba engleză):
-...we can talk about being successful in our career, in love...
-successful in love?!
-uhm...

-am avut și eu o prietenă... și lumea mi-a stricat-o. (din seria "Iulia, tu ești prietena mea!")

-ce latino-i melodia asta! (constatare atribuită tuturor melodiilor care n-au nicio legătură cu latino într-un local)

-de azi înainte nu mai zic sexy. Zic caliente. Pentru că e LATINO.

OHGODWHY.MP3 (=melodii care ne-au lăsat cu traume după anumite chefuri)

-eu arăt ca o babă exorcizată când dansez.

(în mijlocul unei dispute, pe un ton care anunță argumentul suprem):
-ȘI ȘTII CEVA???? LASĂ-MĂ-N PACE!!!

-Iulia aceea a murit, bine?
-noi iubim orice versiune a ta, să știi.

-să vezi cum faci mâine să bem ceva.
-nu pot, nu simt nevoia.
-nu-i nimic, atunci bem apă plată și dansăm pe muzica de la telejurnal.

-după admitere, nu mai răspund de faptele mele.

-și ca orice comoară, trebuie îngropată.

Mărul.
Cineva a avut geniala idee de a face salată de fructe cu rom la un chef. După ce am mâncat jumatate din ea, am scos un măr din salată şi am încercat să-l fumez. Atât am avut de spus.

Mă duc să mă sinucid.
-unde ai fost?
-am vrut să mă sinucid.
-şi cum se face că te-ai întors?
-am căzut pe scari.

Somnul.
-doamna profesoară, jur ca nu mai lipsesc dar vă rog frumos să nu mă mai călcaţi pe deget pentru că mă doare sângele. (it's not supposed to make sense)


După bac şi admitere încerc să vin cu o serie mai serioasă de întâmplări povestite.

vineri, 7 iunie 2013

Absolvire


The years have spread us like dandelion seeds, sanding down the edges of our jigsaw parts that used to only fit each other.

A venit şi a şi trecut ziua cea mare. End of an Era. Un moment la care visezi de multe ori, ţi-l imaginezi şi îţi faci tot felul de scenarii şi până la urmă tot reuşeşte cumva să te ia pe nepregătite, trezindu-te cu sufletul larg deschis în faţa celuilalt, încercând să găseşti cuvintele de rămas bun potrivite care să surprindă măcar puţin din cât de mult a însemnat tot ce s-a întâmplat pentru tine. Un moment în care, pentru mine, realitatea a depăşit aşteptările (care, recunosc, nu erau prea mari) şi chiar şi acum după o săptămână de la absolvire găsesc foarte greu să vorbesc despre anii de liceu cu "a fost odată". Şi, totuşi, uite că am trecut şi prin asta. Ziua în care spui rămas bun lumii aşa cum o şti, îmbrăţişând necunoscutul. Ziua în care visele tale încep încet şi sigur să treacă la stadiu de proiect, făcând şi primi paşi spre realizarea lor. Ziua în care ar trebui să fi mai aproape de idealul pe care ţi l-ai propus. Ziua în care faci primii paşi către "lumea reală", când devi o parte din ea şi laşi copilăria în urmă, pe băncile şcolii.  Mulţi dintre noi am aşteptat mult clipa asta, fără să ştim exact ce presupune ea. Ei bine, ai grijă ce-ţi doreşti. Unele lucruri vin prea repede, altele vin prea târziu, pe când o mare parte nu vin niciodată. ("orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toata viaţa"- Paler).

Nu am de gând să încep să spun cât de mult îmi vor lipsi anumite persoane şi, în general, tot ce înseamnă viaţa de licean, am fost destul de melancolică zilele astea şi aş vrea să mă ţin departe de orice astfel de stare ca să mă pot concentra pe învăţat, dar cu siguranţă veţi mai găsi pe aici postări legate de anii de liceu, despre bac şi, probabil, primele impresii legate de facultate.

Tuturor celor care au avut un rol direct sau indirect în formarea mea le mulţumesc pentru "călătorie", pentru tot ce m-au învăţat şi pentru că au făcut aceşti ani atât de speciali pentru mine. Ce mi se pare foarte revigorant, şi-mi mai dă o speranţă în natura umană e că tot ce au făcut a fost foarte natural, firesc, poate de multe ori m-au învăţat multe "lecţii" şi mi-au oferit momente de neuitat fără să urmărească asta. Sper că atunci când ne vom revedea, "după ani şi ani" o să aveţi motive să fiţi mândri.

Timpul nostru a trecut, anii de liceu au apus şi e timpul să trec la următoarea etapă a vieţii mele fără prea multe regrete, deşi în astfel de momente pare greu şi aproape imposibil, sunt sigură că până la urmă va fi bine. Toate amintirile, peripeţiile, şi nu în ultimul rând multe persoane cu care m-am intersectat în aceşti ani au un loc de cinste asigurat în sufletul meu şi îmi voi aminti de toate câte ni s-au întâmplat cu cel mai mare drag. Sper ca şi cei ce vor veni după noi vor avea parte de nişte ani de liceu cel puţin la fel de reuşiţi ca noi.

Şi, nu pot să nu cad într-un clişeu şi să nu ataşez şi melodia asta. Enjoy.

sâmbătă, 18 mai 2013

Haos


Un amalgam de idei pe care pur şi simplu nu am mai apucat să le prelucrez / editez. Ăsta e postul ala ciudat despre care ziceam în postarea anterioară că nu ştiu dacă e bine să îl public sau nu.
Warning: va asteaptă o călătorie zbuciumată printre cele mai ciudate gânduri ale mele. Oricum, parcă eraţi aici ca să vedeţi prin ochii mei lumea. Eu v-am avertizat.

Se începe cu iluzia de a putea face orice, de a schimba ceea ce alţii care au trecut pe aici înaintea ta doar visau să facă.

îndrazneala, vise, râsete, spontanitate şi poate mai mult decât puţină nebunie.

ani întregi petrecuţi fără grija zilei de mâine, încercând să trăieşti clipa, punându-ţi speranţele în orice ar putea însemna fericire

furând amintiri, încercând să evităm orice gând gen "ce ar fi fost dacă..." şi dorindu-ne să deţinem măcar puţin mai mult control asupra vieţii noastre.

uneori dorindu-ne chiar să putem forţa lucrurile să se întâmple.

... sau poate doar să oprim timpul. Să ne putem bucura din plin de momentul ăsta, sau pur şi simplu să nu îl lăsăm să treacă aşa, ca o clipă oarecare. Dacă nu, măcar din dorinţa de a schimba ceva, de a face diferenţa într-o lume în care totul e în continuă schimbare.

disperare rezultată din faptul că totul se mişcă mult prea repede, lucrurile se schimbă radical peste tot în jurul tău şi nu poţi face nimic în privinţa asta. Momentul ăla în care realizezi că tot ce ţi se întâmplă ţie, şi în jurul tău în general nu depinde doar de tine.

Şi aşa, pur şi simplu te trezeşti într-o zi întrebându-te cine e persoana asta care vorbeşte şi oarecum comportă ca tine, dar nu e nici măcar o umbră a ceea ce ai fost cândva.

un vals ciudat intre cine suntem si cine am vrea sa fim .

şi, într-un final, totuşi bântuiti de amintiri si de "ce ar fi fost daca?" şi de gândul că poate deja e prea tarziu.

a, da, şi mai sunteţi voi, pentru care totul are un caracter atât de definitiv. Care vă comportaţi ca şi când nu se mai poate face nimic. Care v-aţi resemnat şi vă mulţumiţi cu scuze penibile gen "aşa a fost să fie".

zilele în care simţi că ai putea muta munţii încep se transformă aproape pe nesimţite în clipe în care nici nu-ţi mai vine nici să te ridici din pat, în care nu mai înţelegi de ce te chinui să faci toate astea. Şi aşa, îţi dai seama că undeva ai pierdut elanul şi speranţele cu care ai pornit, mai mult, nici tu nu mai eşti cine erai la început, când te agăţai cu atâta disperare de toate ideile astea. Visele ţi-au rămas în urmă sau s-au tranformat în altceva iar mulţi dintre oamenii care au însemnat ceva s-au pierdut undeva pe drum. Iar tu stai şi te holbezi la tavan într-o noapte în care pur şi simplu nu te prinde somnul, gândindu-te când şi cum naiba s-au putut întâmpla toate astea.

Ok, asta articolul ăsta a fost completat puţin câte puţin în ultimele luni şi, oarecum, ăsta e rezultatul final. V-am spus că e mai ciudăţel şi chiar sunt curioasă cu ce impresie aţi rămas după ce l-aţi citit.

vineri, 26 aprilie 2013

Frica

N-am mai postat de mult, şi la cum mi se arată, până după prima jumătate a lui Iulie nu o să pot posta decât ocazional, când o să am timp şi inspiraţie. De ce? Bac şi admitere, cred că prin asta le-am cam spus pe toate.

Un subiect pe care voiam să-l abordez de mult aici şi nu am avut timp, iar acum, când mai am o lună şi o săptămână până la ultima zi de liceu mi se pare un moment potrivit pentru asta. Despre ce vreau să vorbesc? Despre frică. Frica de a trăi. Abia anul ăsta mi-am dat seama că o clipă pe care o laşi să treacă fără să-i dai o însemnătate e o clipă trăită degeaba. Mă gândesc la câte am făcut anii ăştia, prin câte faze am trecut, câţi oameni am cunoscut şi cum m-am schimbat, şi sincer parcă nu-mi vine să cred că am avut timp şi mi s-au întâmplat mie toate astea, iar pe de altă parte mi-e ciudă că nu am făcut mai mult şi nu am dus totul la alt nivel. Uneori mă gândesc şi la toate lucrurile pe care le-am lăsat neterminate sau nici măcar nu le-am început şi-mi dau seama că de prea multe ori ne lăsam ghidaţi de teamă, lăsând frica să decidă ce putem sau nu putem face. Frica de eşec. Frica de a nu dezamăgi sau a fi dezamăgiţi. Şi aşa ajungi să trăieşti în minciună. Dacă niciodată nu ai avut măcar curiozitatea să te evaluezi sau să-i analizezi atent pe cei din jur n-ai cum să spui că îi cunoşti şi să ştii la ce să te aştepţi de la fiecare sau să te cunoşti pe tine însuţi. Dezamăgirile şi eşecurile fac parte din viaţă, oricât ai încerca să le eviţi inevitabil o să te loveşti de ele la un moment dat iar dacă nu ai măcar o idee vagă despre cine eşti de fapt, ce poţi sau ce nu poţi să faci şi ce ţi se întâmplă acestea te vor lovi foarte puternic. Frica de a fi judecaţi sau neînţeleşi. Frica de a nu-i răni pe ceilalţi. Frica de a fi respinşi. Frica de a-ţi exprima sentimentele. Frica de seriozitatea şi caracterul definitiv pe care îl pot avea acţiunile noastre. Aici mă refer la frica de a nu strica o prietenie pentru o chestie de moment, de a face diferenţa între o joacă de copii şi ceva serios. De-aici se nasc regrete cu care unii trăiesc toată viaţa, din momentele alea în care în loc să acţionezi ţi-ai reprimat sentmentele şi ai mers mai departe. Iar când poate o să-ţi doreşti să acţionezi, o să fie prea târziu. Şi tot vorbind de teama de a fi prea târziu pentru a face unele lucruri trecem la...Frica de a nu mai putea fi cine am fost cândva. Dacă stai să te gândeşti bine, niciodată nu o să ne mai putem întoarce la a fi cine am fost cândva, niciodată nu o să  mai putem trăi şi înţelege lumea şi tot ce ni se întâmplă aşa cum facem acum. De-asta e clipa asta atât de specială, pentru că e unică. Nu o să se întoarcă şi nu o să se repete, iar dacă o să se repete va fi sub cu totul o altă formă şi avea o altă însemnătate din moment ce nici tu nu mai eşti cine ai fost când ai trecut prin asta prima dată.
Ideea e că refuzăm să ne trăim viaţa din frică. Aceasta este probabil cea mai puternica barieră între tine şi ce vrei să realizezi, care dacă uneori te împinge să renunţi alteori te face nici să nu încerci. Sunt multe lucuri pe care le pierzi aşa, probabil mult mai importante decât ne putem da noi seama. Şi mai e frica de necunoscut, frica de ce o să ţi se întâmple după ce faci toate astea. Deşi într-un fel sau altul, "experimentez" şi eu frica asta momentan, pot să spun din experienţele anterioare că asta e partea cea mai frumoasă. De ce? Pentru că ai şansa la un nou început şi de a putea fi şi face tot ce nu ai reuşit până acum. O să pierzi unele lucruri care acum te fac fericit, dar asta e cursul vieţii. Mereu ceva se schimbă.

#Ok, e târziu şi în vreo 3 ore am şcoală. Mai am un articol ciudat despre ce se întâmplă în mintea mea în ultimul timp, dar vă avertizez că e foarte ciudat. Dacă vreţi să-l postez totuşi, spuneţi. O să vin cu un articol despre ultima zi de liceu şi toate cele, dacă e dorit.

duminică, 10 februarie 2013

Replici memorabile [partea a III-a]


simulare de bac la romana:
-cat mai avem?
-numai Dumnezeu ştie.

ultima simulare de bac:
supraveghetorul: Ce mi-aş dori să vă puteţi vedea feţele disperate ca să vă daţi şi voi seama cât de patetici sunteţi.

-Iei un 3, mare lucru ... 3 e atat de aproape de 4 încât poate fi considerat 5.

(la intoarcerea de la Păltiniş, din "pelerinajul filosofic")
-ce facem, mai mergem la gradina zoologica?
-ce, nu îţi ajung speciile pe care le-ai văzut aseară?

(tot din seria Păltiniş)
-vai de mine, fac pariu că undeva în Iad există un cazan cu numele tău pavat pe el.

-aveţi ceva aşa, mai fierbinte pe aici, să meargă cu cafeaua?
-da... pe mine.

-aş putea să-mi bat joc de tine toată ziua, dar văd că natura se ocupă deja de treaba asta.

-ma îmbrac în cinci minute deci ajung în două.

-cât fac unu plus unu?
-nu ştiu, daca nu sunt atenti s-ar putea să facă trei.
-unu şi unu nu poate sa facă decât doi, tu deja te gândesti la unu şi una.

-dacă-mi vor ieşi planurile şi reuşesc să plec nu o să mai auziţi de mine decât eventual prin ziare.

-bărbaţii sunt ca papucii.
-de ce?
-nu ai ce să faci numai cu unul singur.
(culmea, replică dată de un băiat.)

-ştii care e sărbătoarea ei preferată?
-care?
-schimbarea la faţă.

-hei, au sunat de la tâmplărie, ne-au întrebat cu cât dăm scandura. (replică dată de un copil)

o secvenţă dintr-un CV:
-execut găuri de toate dimenisiunile.

ea: O să-i arăt eu cine e masculul alfa aici.
el: Bine. Stai ... ce?
ea: Scuze, m-am uitat prea mult la Cezar şi câinii.

-sper că nu-mi apare french la limbi cunoscute pe facebook.
-dragă, ţie eventual ar trebui să îţi apară french fries.

-care e citatul tău preferat?
-nu poţi cuceri perfecţiunea în genunchi.
-ooook...

urmatoarul capitol cred că va conţine câteva întamplări amuzante povestite pe scurt, poate chiar şi câteva poze, să văd ce găsesc mai... decent.

miercuri, 23 ianuarie 2013

Gânduri la început de liceu

Îmi cer scuze pentru lipsa de activitate. Probabil puţini dintre voi ştiu, dar a început perioada simulărilor şi e destul de greu să mai ţin pasul şi cu blogul, dar promit ca o să dau tot ce pot să nu mai treacă atât de mult timp fără să mai trec pe aici.

Şiiii ... iar am deviat de la subiect. La începutul clasei a IX-a, cu mintea şi aspiraţiile mele de atunci am scris un eseu pentru un concurs cu titlul "Gânduri de licean" , eseu care a fost publicat şi în revista "Metamorfoze". E ciudat să găseşti ceva ce ai scris cu atâta timp în urmă care are puterea de a te surprinde, de a te pune pe gânduri. Brusc, îmi amintesc exact cum eram atunci şi nu-mi pot da seama când şi pe ce cărări a dispărut fetiţa care a scris asta, parcă e o ruptură prea mare între acea persoana şi persoana care sunt acum. Nu-mi doresc decât un singur lucru: să nu o dezamăgesc.

Deci ... vă las cu gândurile mele de acum trei ani şi ceva, la început de liceu ...


Gânduri de licean

“Adevărata vârstă a omului se socoteşte în anii pe care nu i-a trăit degeaba.” (Gavriil STIHARUL)

Se spune despre anii de liceu că sunt cei mai frumoşi ani din viaţa oricărui om şi, în acelaşi timp, sunt o perioadă foarte importantă cu care omul se întâlneşte o singură dată. Adolescenţa este considerată vârsta de aur, vârsta marilor realizări, a integrării sociale, dar şi vârsta crizelor, a nesiguranţei, a insatisfacţiei. Orice vârstă are specificul ei, importanţa ei, dar vârsta adolescenţei este considerată cea mai importantă, deoarece ni se dezvoltă personalitatea, ni se modifică modul de gândire pentru că ne maturizăm. Această perioadă e unică şi “ceea ce nu trăim la timp, nu trăim niciodată.” (Octavian Paler) , de aceea ea trebuie trăită din plin.
Ca să profit de această vârstă, am decis să nu îmi fac planuri pe termen lung, deoarece prefer să trăiesc fiecare clipă din plin, să mă bucur de oamenii pe care îi am langă mine, să profit de fiecare şansă pe care o am ca să învăţ ceva nou şi folositor sau să reuşesc să păcălesc cumva timpul, furând astfel cât mai multe amintiri. “Sunt două feluri de a-ţi trăi viaţa: unul, de a crede că nimic nu este un miracol; al doilea, ca şi când totul este un miracol” (Albert Einstein). Eu prefer să cred că totul este un miracol şi orice lucru sau om are partea lui bună. De aceea, la sfârşit vreau să pot spune că nu am pierdut nimic, iar dacă am pierdut au fost doar lucruri care nu-mi vor influenţa viitorul într-un mod negativ. Dar fiecare întâmplare are importanţa ei, însă viaţa e prea scurtă şi mai trebuie să învăţăm şi din experienţele altora. Timpul nu trebuie lăsat să treacă degeaba, el trebuie folosit la maxim, fiindcă în orice moment poţi primi o altă şansă sau poţi face un alt pas spre un viitor cât mai bun, iar noi trebuie să ştim să profităm de orice astfel de oportunitate, pentru că orice pas, cât de mic, are însemnătatea lui.
Fiind vârsta integrării sociale, am ales ca tot ce voi face în aceşti ani să mă reprezinte, adică să fiu eu, indiferent în ce situaţie m-aş afla, pentru că viaţa e prea scurtă ca să fiu altcineva. Am realizat că trebuie să pot să fac paşi cu vântul în faţă, deoarece până să ajung unde va trebui să ajung, va fi un drum lung, cu multe obstacole, care vor cere, la rândul lor, multe sacrificii, iar unele din zidurile pe care le voi întalni, va trebui să le transform în porţi, pe care, mai presus de toate, cu cheile potrivite va trebui să le deschid. Sunt conştientă că trebuie să lupt pentru ce îmi doresc, iar cu o voinţă puternică, orice poate deveni realizabil. Mi-aş dori să găsesc “o uşă” pe care nu a încercat-o nimeni sau poate că nu a gasit nimeni înaintea mea cheiea potrivită, deşi e foarte puţin probabil să reuşesc, fiindcă şi-au dorit asta mulți înaintea mea, persoane care poate erau mai bune ca mine sau o meritau mai mult, şi au eşuat. Nimănui nu i-ar strica un strop de eternitate, iar asta ar putea fi şansa mea.
Văd viaţa ca pe o şcoală, unde când greşeşti, înveţi, atâta timp cât nu îţi repeţi greşelile, unde trebuie să ţii minte cine eşti sau ce vrei să faci. Lecţiile de viaţă date în şcoală îţi pot prinde bine, în schimb mi se pare înjositor să primeşti lecţii de şcoală în viaţă: asta ar da dovadă că nu ai învaţat lucrurile potrivite în momentul potrivit şi că, probabil nu meriți să te afli unde eşti. În viaţă, orice amănunt poate conta, când ai nevoie de o slujbă şi trebuie să faci o impresie bună, e ca atunci când ai nevoie de o notă bună să îţi măreşti media.
Fiind spuse toate acestea, sunt convinsă că drumul meu duce undeva, la un viitor foarte bun.

Şandru Cristiana

marți, 18 decembrie 2012

Două recomandări

Nu, nu vin cu colinde sau chestii de genul. Nu prea am intrat în spiritul sărbătorilor încă şi la cât sunt de stresată şi de obosită nu cred că se va întâmpla anul ăsta. Rămâne să vedem cum mai stau treburile, poate o să dezvolt asta mai mult într-un articol viitor.

Prima recomandare este legată de o dragoste mai veche de a mea şi anume Pink Floyd. Probabil că aţi auzit că Roger Waters o să vină în România vara aceasta, iar show-ul "The Wall" este considerat cel mai bun show făcut vreodată şi că fiecare om trebuie să vadă măcar o dată în viaţă o asemenea producţie. Dacă nu aţi văzut spectacolul pe youtube până acum, vă recomand cu căldură să aruncaţi o privire sau, dacă aveţi timp să urmăriţi tot spectacolul.


Evident că eu am deja bilet la concert şi sper să ne vedem în număr cât mai mare la vară în Piaţa Constituţiei.

De mult mi-am dorit să fac un top cu cele mai bune filme psihologice pe care le-am văzut şi pot să spun că filmul pe care urmează să vi-l recomand mi-a dat tot sistemul peste cap. Deci, a doua recomandare este o animaţie foarte inteligentă pe care am văzut-o ieri şi care a devenit lejer unul dintre filmele mele preferate. Povestea din Mary and Max este una foarte atipică dar e realizată excelent într-un mod cu totul original. Nu ţi-o recomand dacă nu eşti puţin mai open minded pentru că s-ar putea să nu te prindă şi să rămâi dezamăgit ... în schimb, cei mai "luminaţi" cu siguranţă vor găsi animaţia extraordinară.





Vă mai las o bucată dintr-o scrisoare de a lui Max către Mary.
"The reason I forgive you is because you are not perfect. You are imperfect. And so am I. All humans are imperfect. Even the man outside my apartment who litters. When I was young, I wanted to be anybody but myself. Dr. Bernard Hasselhoff said if I was on a desert island, then I would have to get used to my own company. Just me and the coconuts. He said I would have to accept myself: my warts and all. And that we don't get to choose our warts. They are a part of us and we have to live with them. We can however, choose our friends. And I am glad I have chosen you. Dr. Bernard Hasselhoff also said that everyone's lives are like a very long sidewalk. Some are well paved. Others, like mine, have cracks, banana skins and cigarette butts. Your sidewalk is like mine, but probably not as many cracks. Hopefully, one day our sidewalks will meet and we can share a can of condensed milk. You are my best friend. You are my only friend."

luni, 19 noiembrie 2012

Replici memorabile [partea a II-a]

Îmi cer scuze pentru lipsa de activitate, clasa a XII-a e mult mai stresanta şi solicitantă decât mă aşteptam. Zilele astea voi publica gândurile mele de licean de acum 3 ani şi ceva, l-aş fi publicat azi dar articolul mai trebuie puţin modificat şi din păcate nu am timp de asta acum. Până atunci, vă las cu câteva replici memorabile date de mine sau de prietenii mei în diferite situaţii şi promit că o să-mi fac timp cât de curând şi să vizitez blogurile pe care în ultimul timp le-am cam neglijat.

-Nu am mai râs aşa de când v-am văzut prima dată.

-De câte ori trebuie să trag apa ca să dispari?

-Eşti un fel de Nadia Comaneci ... varianta fastfood.

-Ati ingropat securea razboiului?
-Daca mai zici ceva ti-o bag pe gat

-Hei, iar sunt nişte cipsuri în punga mea cu aer.

-Dacă creierul tău ar fi dinamită, n-ai avea destulă să-ţi zboare pălăria.

-Hai să-ţi arăt cel mai bun lucru de la apa caldă încoace.

-Te bat la skandenberg.
-Poate la skandenburger

-E campion mondial la tai-slană.

-Erau Bula si Ştrula iar Bulă...
-Scuze că te întrerupt, dar cred că dinozaurii îşi vor gluma înapoi.

-Mai ţi minte ce am făcaut anul trecut de ziua ta?
-Nu.
-Nici eu.

-Fă-mi o poză. Ţine mai mult. (replică dată de un prieten unui străin care se holba la el în autobuz)

-Doamna profesoară, noi ne-am decis să plecăm ... dumneavoastră mai staţi?

-În opinia ta, cine crezi că decide ce se întâmplă cu lumea asta? (eu, abordată în staţia de autobuz de martorii lui Iehova)
- Ăăăă ... americanii.


-Tata-i inginer ... iar mama probabil e... subinginer.

-Dacă ajungi să o cunoşti mai bine, o să descoperi prostia în stare pură, noaptea totală a minţii.

teoria nr 1. : În Cugir nu poate fi multă lume în două locuri în acelaşi timp.
teoria nr 2. : Dacă nu poţi repara ceva cu bandă adezivă înseamnă că nu foloseşti destulă.
{sunt vreo 5 dar prefer sa le public doar pe astea}

Edit:
-Ce are dacă iei un 3? Un 3 e atât de aproape de 4 încât poate fi considerat 5.